Atât de rar, încât e imens!

Cu niște ani în urmă, văzându-mă furios pe un meșter că nici după a cincea promisiune acesta nu s-a ținut de cuvânt, un alt meșter mi-a zis așa: „Acela nu e meșter care se respectă, dacă se ține de cuvânt chiar la prima promisiune.”
Observația lui m-a potolit și nu am uitat-o, de câte ori am nevoie de un meșter.
Da, până aici a fost o introducere la ceea ce urmează.
În marginea de răsărit a Becleanului e un deal cu poala împădurită și restul, pleșuv, dar un rest destul de întins, devreme ce pe platoul lui altădată aici era amenajat terenul de fotbal al localității. I se spune „Bichihigi”, un termen de origine maghiară, dat fiind că în acest loc, la un moment dat, în 1848, generalul Bem ar fi încheiat o anume pace, nu se știe cu cine. Acum, e înfiripat un micro cartier și strada chiar se numește ”Dealul Păcii”.
Aici are locuința și atelierul Eugen, cel mai priceput meșter în reparat biciclete. Deunăzi, la el mi-am încredințat, volens-nolens, „soarta” bătrânei, credincioasei mele… biciclete. Seara, primesc telefon că „rosinanta” mea e veselă și mă așteaptă. Ne-am înțeles să o preiau a doua zi, la ora 10; meșterul Eugen a fost de acord.
A doua zi, iau un taxi până acolo. Dar, poarta închisă, iar dinspre curte, nici un semn de viață. Iau numărul de telefon, de pe poarta de la intrare, îl sun și așa aflu că a trebuit să plece de urgență la Bistrița. Își cere scuze, căci, desigur, ar fi trebuit să mă anunțe ca să amânăm revederea.
Scuze? Hm!...Auzi acolo… Urma să dea un semn când va reveni la domiciliu. Mda!...
Spre seară, primesc un telefon de la el: „Spuneți-mi unde stați, pentru că vă pun bicicleta în portbagajul mașinii mele și v-o aduc acasă.”
Și uite așa mi-am amintit din nou de celebrul vers al lui Beaumarchais: „E atât de rar, încât e imens!”
De ce îmi amintesc așa de rar de acest vers?... Mde!...