Bistriţa, noi. ’90.

În „Biblie” lauda adusă de Iov puterii divine e un veritabil poem în proză.

„(…) Înaintea lui Dumnezeu, umbrele răposaţilor tremură sub pământ, iar apele şi vietăţile din ape se înspăimântă.

• Împărăţia morţilor este goală înaintea Lui şi adâncul este fără acoperiş.
• El întinde miazănoaptea peste genune; El spânzură pământul pe nimic.
• El închide apele în norii săi şi norii nu se rup sub greutatea apelor.
• El acoperă faţa lunii pline, desfăşurând asupra ei norii săi.
• El a tras un cerc pe suprafaţa apelor, până la hotarul dintre lumină şi întuneric.
• Stâlpii cerului se clatină şi se înspăimântă la mustrarea lui.
• Cu puterea Lui a despicat marea şi cu înţelepciunea Lui a sfărmat furia ei.
• Suflarea Lui înseninează cerurile şi mâna Lui străpunge şarpele fugar.
• Şi dacă acestea sunt marginile de din afară ale înfăptuirilor sale, cât de puţin lucru este ceea ce străbate până la noi” Dar tunetul puterii sale cine ar putea să-l înţeleagă!”