Darurile invizibile: Povestioara de Crăciun

Ioan Alexa

O legendă medievală spune că, în ţara care poartă azi numele de Austria, trăiau un bărbat şi o femeie care aveau un copil. Familia Burkhard era chemată, de Crăciun, să-i distreze pe oameni recitând poezii, cântând baladele trubadurilor şi făcând scamatorii. Niciodată nu le rămâneau însă suficienţi bani ca să-şi cumpere unul altuia cadouri, aşa că tatăl îi zicea fiului său:
– Ştii de ce sacul lui Moş Crăciun nu rămâne niciodată gol, deşi sunt foarte mulţi copii? Pentru că nu are în el doar jucării, ci şi multe alte lucruri pe care trebuie să le dăruiască oamenilor: „daruri invizibile”. Astfel, într-o familie nefericită, încearcă să aducă înţelegere şi armonie în noaptea sfântă a creştinătăţii. Acolo unde lipseşte dragostea, seamănă credinţa în inimile copiilor. Acolo unde viitorul se arata întunecat şi nesigur, aduce speranţă. În cazul nostru, după ce Moş Crăciun trece pe la noi, suntem fericiţi că trăim şi că le putem aduce bucurie oamenilor prin ceea ce facem. Să nu uiţi asta niciodată!
După ceva vreme, când fiul lor deja nu mai era un copil, s-a întâmplat ca drumurile să îi ducă pe cei trei în oraşul Melk. S-au oprit în faţa abaţiei, a cărei construcţie abia fusese încheiată.
– Tată, mai ţii minte că mi-ai vorbit, cu mulţi ani în urmă, despre darurile invizibile ale lui Moş Crăciun? Cred că mi-a dat şi mie unul: chemarea de a deveni preot. Să nu te superi, dar aş vrea să fac acum primul pas ca să mă apropii de visul meu.
Cu toate că ar fi avut nevoie de ajutorul fiului lor, părinţii l-au înţeles şi i-au respectat dorinţa. Au bătut la uşa mănăstirii, iar călugării i-au întâmpinat cu multă căldură şi l-au primit pe tânărul Burkhard ca novice.
A venit şi Ajunul Crăciunului. Chiar în acea seară, în Melk s-a întâmplat o minune: Fecioara Maria, cu Pruncul Iisus în braţe, a sosit la mănăstire. Plini de mândrie, călugării s-au aşezat la rând în faţa ei, vrând să-i arate credinţa şi bucuria lor. Unul dintre ei i-a arătat frumoasele picturi ce decorau lăcaşul, altul i-a adus o Biblie, al cărei proces de transcriere şi ilustrare a durat o sută de ani, iar altul i-a spus toate numele sfinţilor.
Ultimul era tânărul Burkhard, care-şi aştepta rândul plin de nerăbdare. Cum părinţii lui erau oameni simpli, singurele lucruri pe care le învăţase de la ei erau câteva scamatorii şi jonglerii. Călugării ştiau asta şi, când i-a venit şi lui rândul, au vrut să pună capăt ceremoniei, gândindu-se că fostul scamator oricum nu putea avea nimic important de spus sau de arătat, ba chiar era posibil să strice plăcuta impresie lăsată de ei. Numai că, în adâncul sufletului său, băiatul simţea nevoia de a le da ceva din sine lui Iisus şi Fecioarei. Ruşinat, sub privirile dezaprobatoare ale celorlalţi călugări, a scos nişte portocale din buzunar: le aruncă în aer şi le prindea, făcându-le să zboare prin aer, în formă de cerc, aşa cum făcea când mergea cu familia prin târguri.
Copilul Iisus, aşezat în poala mamei, a început să bată din palme de bucurie, iar Fecioara i-a întins Pruncul tânărului Burkhard, lăsându-l să-L ţină în braţe o clipă.
Legenda se încheie spunând că, datorită acestei minuni, la fiecare două sute de ani, un nou Burkhard bate la uşa Abaţiei Melk, e primit şi, tot timpul cât se afla acolo, „darurile invizibile” schimbă inimile tuturor celor care îl cunosc.
Paolo COELHO (Evenimentul zilei, 21 decembrie 2007, p. 9.)
Sursa: http://evz.ro/paulo-coelho-aduce-povestea-de-craciun-472492.html

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5