De la Federei la Psalmi

Cu ani în urmă, chipul dedublat al poetului Nicolae Avram de pe coperta volumului Cântece de sinucigaș (2000) era al tânărului rebel vituperând destinul, sorbind cu sete dintr-o țigare. Peste douăzeci și doi de ani, Nicolae Avram apare pe coperta noului volum Marea - din spatele caselor de piatră cu acoperișul roșu (Editura Școala ardeleană) în ipostaza poetului calm, contemplativ, ajuns la maturitate. Curajul autorului de a-și “planta” chipul pe prima copertă, aidoma clasicilor, reprezintă gestul de a răspunde falselor valori ce ne agresează astăzi de pretutindeni. E ca și cum (ne-ar spune autorul), poetul trebuie să șadă la loc de cinste, să dobândească  notorietatea cuvenită.

Universul poetic al lui Avram (nume biblic transformat în Avraam) este de o maximă violență, adeseori insuportabil. Cu el a agresat de la început spiritele călduțe care refuză să recunoască răul și hidoșenia din lume. În spatele acestui fals violator și (sin)ucigaș, dornic de sânge și de gesturi extreme, șade de fapt (cum se va vedea mai ales în Marea) un spirit dornic de puritate și armonie. Călătoria prin infernul lui Nicolae Avram culminează cu Federeii (2010) și All Death Jazz (2013). În aceste două cărți (mai este și romanul Mamé) se desfășoară epopeea lumii orfelinatelor românești. Drama copilăriei acestor marginalizați a avut ecou în lumea literară. Cele două cărți de poezie se citesc alert, urmărind firul unei povești ce-i are ca personaje pe copiii și adolescenții de la orfelinat (federeu), dar și pe profesorii-educatori și pedagogi cu apucături de bestii. În fața ochilor ni se perindă, ca în romanele lui Dickens, suita de chipuri pe care poetul își construiește lumea de bestiar: educatorul titus, profesorul de sport platon (mare gagicar și amator de sex), primitivul educator haxim, profesorul sârcă (o brută șireată) etc., etc. Ele culminează cu chipul estropiat al directorului tâmpeanu, ajuns senator după revoluție, cel care fură mâncarea copiilor și a porcilor de la anexa federeului (hâlbele groase, cu care își ospătează lucrătorii din propria-i ogradă). O lume grotescă demnă de reprezentările lui Francisco de Goya.

Copiii și adolescenții federeului nu sunt nici ei niște sfinți; practică violența, sexul, sodomia,  furtul și multe alte îndeletniciri reprobabile. Grasul modi, cămăraș, bărăian, frații făgăraș, mărgi, pegas, paulin, ciung, carcasă, damian sunt doar câteva personaje din multele pe destinul cărora poetul își clădește epopeea. Scrise într-un limbaj simplu, argotic, licențios, fără înflorituri, vesurile curg cu năvală. E genul de poezie care surclasează trama oricărei proze. Viziunea rămâne însă a unui neoexpresionist,  ce-și are rădăcini în lumea întunecată trakliană, în absurda ierarhie a societății de tip kafkian. Între versurile fără podoabe sunt intercalate (contrapunctic) oaze de poezie pură: „o lumină stranie, pe care/ nu știm să o adunăm în noi pentru/ serile reci de iarnă. /// E poate vremea să ne adunăm seara/ lângă un foc de cartoane/ să ne așezăm lângă fântână/ și să privim norii”. Unii comentatori, aparținând generației mai tinere, au relevat în creația lui Avram „poezia de vână epică și contrapunct liric tulburător” (O. Nimigeanu). Cu toată brutalitatea lor, poezia federeilor abundă de „o masochistă nostalgie” (Radu Vancu). Despre All Death Jazz, Chris Tănăsescu opinează că „are energiile și vibrațiile mult mai coerente și mai puternice” decât în Federeii, care și ea ar uza de „o limbă aspră, vie, vernaculară”. Astfel, Nicolae Avram face trecerea spre o poezie mai pură, cum cea a Psalmilor din Marea.

Cei cincizeci de psalmi, așa cum își numește poetul poemele de scurtă sau amplă respirație, nu se încadrează în ceea ce s-ar chema imnuri de slavă pentru Dumnezeu. Ecouri din Cartea Sfântă, expresii și imagini psalmice se regăsesc în ei, insuflând cu infinită discreție prezența Divinității într-o lume căzută. Impresia mai exactă ar fi că poemele sunt o colecție de metafore având ca fundal și liant marea, cu imensitatea ei. O zbatere, o incantație a abisului mării, scene violentând armonia râvnitului paradis. Erosul nu iese din tiparele cunoscute, imagini cu iubita ce se strecoară goală din mare, cu luna privindu-i în ochi; cu delicata imagine a iubitei ieșind iarăși goală din mare ca o floare de migdal. Alte versuri amintesc de Cântarea Cântărilor: iubita este, cum Sunamita lui Solomon, „un crin din văi, părul ei turmă de capre negre”. Tensiunea poemelor este dată de frumusețea lumii pângărite de vinovăția crimei. Păcatul atotcuprinzător se numește crimă: „ca în fața unei alte crime voi îngenunchea în fața mării în toate zilele vieții mele” (Ps.18). Interogația fără răspuns adâncește fiorul mistic al acestor Psalmi (Ps.16, Ps.25, Ps.26). Timpul omului muritor seamănă cu un carusel stricat. Versuri șlefuite cu migală, având modele poetice valide, în care originalitatea Federeilor nu va mai fi atinsă, dar oazele de poezie pură au invadat aproape în întregime, cum o mare peste un țărm blestemat.

Poetul trăiește condiția “ultimului delfin care a ajuns pe nisip” (Ps. 20). Chiar și acum, în armoniile sufletului cu marea, se ivește chipul luciferic al păcatului: violul, incestul, canibalismul (Ps.22 și Ps.32). Meșteșugul lui Nicolae Avram constă în dozarea versurilor care ating marea poezie, și cele reprobabile, care o țin la distanță. Numai că din aceste contraste se naște un lirism viu. În Ps.26, poetul simte că „totul în jur e demență”, iar noi „nu mâncăm decât zăpadă și sângele lui hristos”. Frumusețea unor psalmi se găsește mai cu seamă în partea a doua, în care colecției de metafore, din prima, adunate sub forma unor enunțuri disparate, cu rol de verset, îi răspunde discursul curgător, de o mare coerență, cum bunăoară în definiția dată vieții în același psalm: „căci viața nu este oare acest ștreang colorat această bulboană în care toate dispar și se scufundă și mă iluminează?” Fastuosul imaginar poetic înoată prin iarba prospețimii.

Dintr-un astfel de univers al pierzaniei, nu puteau lipsi viziunile escatologice: „eu nu caut decât puțină liniște un mod de a glorifica iarba unduitoare de pe fundul mării (...) căci la ivirea zorilor îmi vei dărui înalta ta lăcomie (...) ca și cum am trăi ultimele zile ale lumii”. (Ps.30) Sau umilința, smerenia celui ce învață gustul deșertăciunii: „acolo e o barcă ce mă așteaptă cerul se luminează brusc (...) la ce bun această mândrie acest biet creier rostogolit ca o bobiță de bălegar peste marea înzăpezită?” (Ps.34). Durerea lui Iov, cu lamentațiile interogative adresate Divinității, reverberează în stihurile Psalmului 42: „acum durerile-s înțepenite asemeni unui urs prins într-un gard de sârmă ghimpată câte nopți urlu fără limbă câte nopți să-mi las capul să cadă pe piatra din colțul unghiului?” Aceeași întrebare tulburătoare se aude la finalul acestor psalmi: „dar din toată această lumină revărsată peste râuri și peste pietre oare ce rămâne?” (Ps.48) Dorința poetului la dispariția fizică încheie în registru tragic călătoria vremelnică: „1. vreau un mormânt fără niciun vierme/ 2. (când m-am întors acasă înflorise mălinul)/ 3. un mormânt albastru precum cerul” (Ps. 50). Și în partea a doua a aceluiași psalm final: „aceasta nu este o groapă este zborul anghilelor deasupra unui lan de lavandă marea  miroase a om bătrân putrezit în fotoliu cu fereastra deschisă  familie măcelărită noaptea un cuvânt mort o vară fără sfârșit un câmp de maci negri pe care se lasă graurii”.

                Psalmii lui Nicolae Avram sunt de o stranie și tragică frumusețe. Poetul a câștigat teritoriile de puritate abia întrezărite în bestiarul Federeilor . Prin acest volum, Nicolae Avram a atins virtuți care aparțin marii poezii.