De la Feldru “adunate”

Casă “seculară”

În periplul prin comuna Feldru, am rămas plăcut impresionat să constat că mai există adevărate “bijuterii ale continuităţii vieţii de român adevărat”pe aceste frumoase şi mirifice meleaguri.

Astfel, în zona PRIHODIŞTE, mai precis pe VALEA TÂRGULUI (care odinioară era calea de acces la Târgul din Bistriţa), am descoperit o casă ţărănească, cu o vechime de peste 100 de ani, aparţinând lui NICOLAE STĂVAR, imobil moştenit de la părinţii Maria Stăvar şi Nicolae Stăvar – decedat, care la rândul lor au moştenit-o de la părinţi.

În casa specifică zonei, construită din lemn, fără a fi folosite cuie din fier şi acoperită cu draniţă (şindrilă) s-au născut, au trăit trei generaţii de feldrihani, interiorul păstrând leagănul din lemn, lompa (lampa cu petrol), lăiţerul, clopătorul (fundul pentru mămăligă), blidele (farfurii) de pe pereţi etc.

Este mare păcat că acest “monument istoric” se află într-o avansată stare de degradare, proprietarul fiind nevoit s-o dărâme.

Poate se găseşte cineva să-l ajute să o recondiţioneze sau să fie cumpărată şi aşezată “la loc de cinste” în patrimoniul cultural al ţăranului român.

Profesori şi “fermieri”

Buni profesionişti, psiho-pedagogi, iubiţi şi adoraţi de elevi, cu multă măiestrie şi tact pedagogic, d-nii profesori LEON ZBÂRCIU şi fiul său CĂLIN ZBÂRCIU, din Feldru, ştiu foarte bine să îmbine procesul de învăţământ, spre lauda lor, cu munca de “fermier”.

I-am întâlnit în zona Prihodişte, mai precis în locaţia Haşca, în livadă, unde mânuiau cu dibăcie motocositoarea, dând dovadă de reale cunoştinţe de fermier şi depunând efortul fizic necesar la cositul ierbii.

Toată stima pentru ce realizează şi o fac cu demnitate, considerând că nu este o ruşine sau o degradare a profesiei.

Senectutea activă

Impresionant a fost momentul să consatat că “lelea” (bunica) ANA DUMITRU, în vârstă de 84 ani, de pe Valea Târgului, îl aştepta cu mâncare pe soţul său, badea (bunicul) ION DUMITRU, să vină de la cosit, o activitate care nu este specifică acestei vârste, dar ei, “oamenii de la munte”, nu pot să lâncezească, s-ar îmbolnăvi, îşi duc viaţa singuri şi cuminţi, aşa cum ştiu din moşi-strămoşi, bucurându-se de oaspeţi, cu speranţa că vor fi căutaţi şi apreciaţi pentru tot ce au făcut. Le urăm multă sănătate şi viaţă lungă.