Din învăţăturile lui Paulo Coelho

Noi toţi vedem că trebuie să îndeplinim anumite acţiuni, să facem anumite lucruri, să rezolvăm probleme, să fim disponibili pentru ceilalţi. Încercăm tot timpul să planificăm ceva, să concludem ceva, să descoperim un al treilea “ceva”. Nu este nimic greşit în toate astea – până la urmă aşa construim şi modificăm lumea.

Dar şi actul Adoraţiei face parte din viaţă. Pentru a ne opri din când în când, pentru a fugi de noi înşine şi să rămânem în linişte în faţa Universului.

Pentru a îngenunchia, trup şi suflet. Fără să cerem nimic, fără să mulţumim pentru ceva. Doar pentru a simţi căldura iubirii care ne înconjoară. În acele momente se pot dezlănţui lacrimi neaşteptate – lacrimi nici de bucurie, nici de tristeţe. E un dar. Lacrimile purifică sufletul tău.

Spune maestrul: “Toţi avem nevoie de iubire. Iubirea face parte din natura noastră, la fel ca mâncatul, băutul şi dormitul. Câteodată ne găsim complet singuri admirând un apus minunat şi gândim: ‘frumuseţea asta nu are nici o importanţă , pentru că nu am pe nimeni cu care să o împart.’ În acele momente ar trebui să ne întrebăm: de câte ori ni s-a cerut iubire şi am fugit? De câte ori ne-a fost frică să ne apropiem de cineva şi să-i spunem clar că îl iubim? Ţi-e frică de singurătate. E ca un drog, ca cel mai rău narcotic. Dacă amurgul nu are nici un sens pentru tine, fii smerit şi pleacă în căutarea iubirii. Să ştii că – la fel ca şi cu alte binecuvântări spirituale – cu cât reuşeşti să dai mai multă iubire, cu atât vei primi mai multă în schimb.”