Dragul meu universitar

La noi

Încă un om care... s-a dus înaintea mea: V.Fanache. Am aflat cu stupefacţie, cu ură împotriva morţii că Domnul V.Fanache a trecut la cele veşnice E o veşnicie care nouă, celor încă rămaşi, ne creează încă un loc gol, în acest rest de continent numit existenţă.
Prima oară când l-am simţit altfel decât un profesor universitar a fost într-o zi când, înainte de cursul său, am intrat în cabinet, cumva băţos, cumva parcă dornic să fiu nepoliticos şi i-am spus că nu am poftă să particip la cele două ore ce urma să le susţină. Deloc surprins, deloc ofensat, mi-a răspuns senin.: „Bine”.
Era seducător la cursuri. Atunci am avut certitudinea, curajul de a crede că îi înţeleg pe Caragiale, Bacovia. Blaga, Marin Preda. Ceea ce nu însemna că îşi potolea stilul său astuţios de a comunica. Într-o seară, de la o vreme, un tub de neon din tavanul sălii clipea, se stingea, revenea, lumina parcă intrase în agonie. Profesorul s-a oprit din discurs, a privit în sus, comentând cu o fină şi aluzivă ironie: „Mi se confirmă că la voi nimic nu străluceşte, ci doar licăreşte.”
Într-un an am ajuns la Cluj pentru examenul oral de socialism ştiinţific (brrr!), în urma căruia ţi se dădea sau nu liber spre gradul didactic 1. Ne-am întâlnit în ajun şi mi-a propus să urcăm cu maşina sa, pentru prânz, la un restaurant situat dincolo de perimetrul oraşului. În acea o jumătate de oră, cât a durat parcursul, mi-a tot zis anecdote pe seama regimului şi a familiei Ceauşescu, încât râdeam cu suspine. Şi i-am spus, la un moment dat: Cu glumele astea îmi ies din cap toate tâmpeniile pe care le-am vârât în cap, ca să promovez examenul acesta. Totuşi, a doua zi am tras un bilet numai bun pentru nota 10.
După câţiva ani, inspector şcolar fiind, am participat la Liceul din Prundu Bârgăului, la o inspecţie de gardul 1, preşedinte de comisie fiind o doamnă de la Facultatea de Filologie (cum se numea atunci), colegă cu Domnul Fanache.. Într-un moment de relaxare, am evocat figura colegului său, subliniind cât de mult îl preţuiesc. Doamna profesoară mi-a zis aşa: Nu ştiţi cât de mult îi semănaţi. Acelaşi timbru al vocii, aceeaşi ritmică a rostirii şi undă de ironie. Desigur că mă simţeam mândru, onorat.
Anul trecut, în aprilie, cu ocazia zilei sale aniversare, mi-a dat o replică (cum altfel? decât) glumeaţă: Uite ce e, aş prefera să uiţi această zi, dar, dacă tot ţii să fii atent cu mine, atunci felicită-mă de ziua mea onomastică, fiindcă asta nu ia la socoteală anii.
Iată însă că pe 1 ianuarie următor, de Sf. Vasile, voi avea în broderia mea sentimentală, un Vasile mai puţin.