Dreptul Simeon, slujitorul lui Dumnezeu

Viaţa popoarelor de-a lungul istoriei s-a desfăşurat sub semnul credinţei, pe care o aveau. Civilizaţia şi cultura sunt strâns legate de aceasta. Cu cât slăbesc mai mult credinţa unui popor, cu atât se depărtează de Dumnezeu. Oamenii credincioşi respectă lucrurile ca daruri ale lui Dumnezeu. Prin credinţă şi smerenie oamenii se apropie mai mult de Dumnezeu, fiind stăpâniţi de râvna dobândirii mântuirii. Cu credinţa în Dumnezeu ne naştem şi cu ea parcurgem întreaga călătorie a vieţii noastre. Prin credinţă ne apropiem de Dumnezeu, vrând din toată inima să-L cunoaştem şi să ne unim cu el.

Sfinţii Părinţi arată că temerea de Dumnezeu este începutul credinţei, deoarece aceasta eliberează sufletul de teama păcatului şi a morţii. Din credinţă începe şi se sfârşeşte mântuirea. „Fără de credinţă nu este cu putinţă a plăcea lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că el este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută (Evr.11,6).

Un om plin de credinţă, împlinitor al voii lui Dumnezeu a fost dreptul Simeon. Aceasta era preot la templul din Ierusalim şi mare cărturar al Legii Vechi. S-a născut cu trei sute de ani înainte de Naşterea Domnului, ducând o viaţă sfântă.

Trăia în jurul templului, sub îndrumarea Duhului Sfânt. A fost ales între cei şaptezeci de bărbaţi înţelepţi ai poporului pentru a traduce din limba ebraică în limba greacă Vechiul Testament, în Egipt. Din rânduiala lui Dumnezeu a trebuit să traducă pe profetul Isaia.

Când a ajuns să traducă profeţia despre întruparea Domnului: „Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care înseamnă „cu noi este Dumnezeu” (Isaia 7,14), Simeon socotea că ar fi o greşeală în text. Arhanghelul Gavril îi vesteşte că nu va muri până ce nu va vedea împlinirea acestor cuvinte. I se vesteşte că Îl va vedea şi Îl va purta în braţele sale pe Hristos Domnul.

Aşteptarea lui Mesia era universală. Credincioşi din Ierusalim aşteptau cu nerăbdare împlinirea făgăduinţei. Locuitorii Ierusalimului se mirau de vârsta înaintată, neştiind taina prin care dreptul Simeon a fost legat de Duhul Sfânt să nu guste paharul morţii până nu-l va vedea pe Hristos.

Într-o zi, mergând la templu a văzut strălucind ca fulgerul o rază de lumină deasupra Fecioarei Maria, având în braţe Pruncul.

Plin de bucurie s-a închinat Lui până la pământ zicând cu lacrimi: „Acum slobozeşte pe robul Tău, stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea: „Tu, care au gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor…” (Lc. 2, 99,32).

Dreptul Simeon a văzut în întruparea Domnului mântuirea şi salvarea nu numai a poporului ales, ci a tuturor popoarelor lumii, ca o „lumină spre descoperirea neamurilor”.

Ca preot dreptul Simeon îl binecuvântează pe Hristos. Dumnezeu se face prunc din smerenie, evidenţiind cinstea şi respectul pe care îl acordă slujitorilor Săi.

Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: „A preotului este numai a deschide gura, că harul le lucrează pe toate”.

Prin cuvintele pe care le rosteşte dreptul Simeon cere iertare de la Dumnezeu pentru îndoiala sa în credinţă şi dezlegare de legăturile trupului. Deşi era bătrân; în sufletul său sălăşluise credinţa că Mesia va veni, făcându-se Fiu al Omului pentru a răscumpăra neamul omenesc din robia păcatului şi a morţii veşnice.

Dreptul Simeon se dovedise a fi şi prooroc zicând: „Acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora din Israel şi ca semn care va stârni împotriviri”. Această proorocie şi evidenţiază prin necredinţa şi căderea unora care vor să răstălmăcească Evanghelia Maicii Domnului îi vesteşte lacrimile pe care le va vărsa pentru Fiul lui Dumnezeu, răstignit şi batjocorit pe cruce, de cei credincioşi. Gândurile ascunse din multe inimi vădesc necinstitea la adresa Maicii lui Dumnezeu (Lc. 2,35).

Asemenea dreptului Simeon, fiecare mădular viu al Bisericii ar trebui să fie stăpânit de nerăbdarea de a-l căuta şi de a-L găsi pe Hristos.

Prin Sfintele Taine, noi toţi cei botezaţi suntem purtători de Dumnezeu. Locul în care omul se întâlneşte cu Dumnezeu este Biserica. Aici, prin Harul Ceresc, prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin credinţă omul se întăreşte duhovniceşte.

Credinţa trebuie să fie vie, statornică şi lucrătoare, adică să se arate nu prin cuvinte ci prin fapte bune. Cugetul omului trebuie să fie la viaţa veşnică şi la Dumnezeu. Din inima fiecăruia trebuie să izvorască cuvinte de zidire sufletească. Prin credinţă, Hristos se aşază în inimile noastre luminându-ne şi întărindu-ne viaţa şi sufletele noastre.

Dreptul Simeon a dobândit cununa veşniciei prin faptul că s-a smerit mărturisind greşeala şi urmând porunca. Frumuseţea vieţii este dobândirea Duhului Sfânt, iar modelul şi călăuza este Iisus Hristos.

pr. Iuliu Ceuşan