Drumul cânepii

Încă din cele mai vechi timpuri, cânepa a fost o plantă tradiţională a românilor obţinându-se producţii record pe teritoriul ţării noastre.

Cultura cânepii a fost înlesnită de sciţi începând cu secolul VII Î.Hr. Herodot menţionează îndeletnicirea femeilor dace în realizarea de îmbrăcăminte şi decoraţiuni în gospodărie. Dacii au folosit cânepa şi la vindecarea rănilor şi arsurilor cu cataplasma din inflorescenţă.

Tradiţia cultivării şi prelucrării cânepii în sistem gospodaresc s-a menţinut în Agrieş până în zilele noastre. Cânepa era cea mai importantă dintre plantele textile cultivate, deoarece constituia materialul de baza a “stofelor” din care se confecţiona îmbracamintea şi nu numai a fost pusă în acest an pe hotarul învăţătoarei Floarea Pop, care zilele acestea împreună cu femeile din sat au adunat cânepa de vară, urmând a fi acelaşi procedeu cu cea de toamnă. Fetele de măritat moşteneau de la părinţi, în vremurile trecute, 100 mp teren pentru cultivarea cânepii şi toate uneltele necesare prelucrării: război de ţesut, urzoi, bobine, fus, pieptene, hecela şi meliţă. De la cultivarea si pâna la tesutul cânepii era nevoie de multa munca si timp. Samânta de cânepa se semăna în luna mai pe un teren întins, care a fost pregătit încă din toamnă: arat şi fertilizat cu îngrăşăminte naturale (gunoi de pasăre de curte). După semanat se grapă cu o grapă de forma dreptunghiulară de 1,5 mp cu patru rânduri de dinţi. La şezătoarea organizată în acest timp, fetele trebuiau să sară cât mai sus pentru ca şi cânepa să crească cât mai înaltă. În luna iulie răsăreau două feluri de cânepă: una cu flori şi una cu seminţe. Diferenţa dintre acestea este: cânepa cu flori este mai scundă ca cea cu seminţe şi cu tulpina mai subţire. Cânepa cu flori se smulgea din pământ mai devreme, cea cu seminţe doar în septembrie.

Cânepa cu flori se strângea în iulie, când deja era coaptă, avea culoarea galbenă şi florile se scuturau. Cânepa cu flori se alege fir cu fir dintre cânepa cu seminţe şi se plesneşte de pământ pentru a scutura pamântul lipit de rădăcină. Se smulge din pamânt fir cu fir şi nu se seceră pentru a nu fi pierdere la fire. Se strâng câte şase palme de cânepa, care se legau în snopuri, cu capul în jos să se usuce mai uşor, după care se leagă câte 5-6 snopuri la un loc. Femeile treierau cânepa cu seminţe. Treieratul era o muncă grea pentru femei; acestea lucrau una lânga alta cu mare atenţie şi repede. Pentru a sufla pleava dintre seminţe, deschideau uşa şurii facând curent de aer. Seminţele erau puse în saci şi anul următor semănate. Firele de cânepa cu seminţe rămase după treierat, se prelucrau în mod asemănător ca şi firele de cânepa cu flori. Aceste fire erau mai groase iar culoarea lor, mai verzuie. De acasă, cânepa se transporta cu căruţa la lacurile amenajate pentru înmuiat (topit) şi spălat. Cânepa se ţinea în loc 2-3 săptămâni, între timp femeile mai ieşeau la lac să verifice, dacă nu a fost furată cânepa sau pietrele de pe scândura care apăsa cânepa. Daca cânepa nu era apăsată cum trebuia, ieşea la suprafaţa apei şi nu se înmuia. După 2-3 săptamâni verificau cânepa dacă s-a înmuiat bine. Scoteau din apă o palmă de cânepa, o uscau la soare, după care o tocau cu meliţă. Cânepa se punea sub braţul meliţei şi se lovea. Dacă era bine înmuiată atunci cădea pleava şi ramânea doar firul de cânepă. În cazul când cânepa nu era înmuiată bine se mai lăsa o săptămâna în lac, după care o scoteau, o spălau bine şi o duceau acasă cu căruţa. Cânepa era pusă pe garduri la uscat, apoi se lega şi se punea în cuptor să se usuce mai bine. Ziua urmatoare se apucau femeile să prelucreze cânepa cu meliţa şi cu dărăcitorul, apoi se pieptăna pâna când firul devenea mătăsos şi se strângea în fuioare. Resturile rămase în urma prelucrării constituiau câlţii.

Toarcerea cânepii se făcea în jurul lunii noiembrie în “carnavalul verde” deoarece în timpul verii şi toamna se lucra pe câmp. Fetele închiriau o casă unde se adunau cu flăcăii şi ţineau şezătoare. Ele aduceau de acasă scaunele pe care stăteau, şi furca de tors. Acest obicei va fi reînviat anul acesta la Agrieş prin Floarea Pop, care ne readuce tradiţiile româneşti în drumul nostru modern, pentru a nu fi uitate.