Editorial: Diaspora regăsirii de sine

            Spre sfârşitul anului care tocmai a trecut, mă aflam într-o scurtă descindere culturală la Madrid. O asemenea metropolă, se înţelege, are o ofertă atât de bogată încât îţi răpeşte, pe nesimţite, şi orele de odihnă. Dar nu la depozitele de valori ale capitalei iberice (comparabile cu cele ale Parisului sau Romei) mă voi referi aici. Găzduit cu generozitate de Eugen Barz, preot şi scriitor, am participat la sărbătorirea Zilei Naţionale a României în biserica parohiei pe care o păstoreşte (Parla-Madrid). A fost un moment emoţionant şi neaşteptat în bună măsură. Neaşteptat, pentru că biserica a fost arhiplină şi în ea erau în jur de o sută de copii. Atâta clocot de viaţă nu mai văzusem din copilărie, când satele răsunau de vocile pruncilor (golite azi, din păcate, de tot ce este tânăr). Parcă totul se mutase acolo, până şi amintirile.

            Emoţionant era faptul că serbarea a fost dată de cei mici care trăiau puternic şi manifest momentul. Toţi erau îmbrăcaţi în costume populare cu care se mândreau. Ele arătau că vin din toate colţurile României şi că aceia care le îmbrăcau iubesc simbolurile naţionale care îi reprezintă. După intonarea imnului naţional, a urmat un program de cântece tradiţionale autentice (nu şlagăre sau manele folclorice!), cele mai multe din repertoriul interpreţilor de altădată (Zavaidoc, Maria Tănase). Instruiţi de Viruca Barz, se comportau ca nişte artişti autentici. Nu ştiai ce să iei în seamă mai întâi: bucuria copiilor care, urmând şcoli spaniole, se regăseau fericiţi în limba română, în cântecele româneşti care concurează cu orice melodie europeană de succes („Colo-n vale-n grădiniţă/ Paşte calul lui Gheorghiţă”), când sunt puse în valoare, cu portul popular pe care îl simţeau numai al lor, sau emoţia părinţilor, oameni care îşi câştigă pâinea muncind, pentru urmaşii lor care, departe de pământul natal, nu vor fi nişte rătăciţi în lume. Câte o lacrimă ştearsă la repezeală de pe faţă era un lucru firesc.

            Biserica la care am fost, şi ne asigură Eugen Barz că la fel este în mai toate bisericile româneşti din diaspora, este un adevărat centru de regăsire culturală şi spirituală a celor nevoiţi să ia drumul străinătăţii, de cele mai multe ori, cu familiile lor. De obicei, după liturghie, mare parte dintre ei nu părăsesc biserica, ci rămân la o masă comună. Aproape de fiecare dată, se întâmplă şi câte un eveniment cultural, fie că este vorba de momente artistice, de lansarea unor cărţi, de expoziţii sau de întâlniri cu oaspeţi veniţi din ţară. Biserica avea şi o încăpere specială, cu bibliotecă, expoziţie de artă populară, loc de joacă pentru copii şi, nu în ultimul rând, spaţiu pentru întruniri. Aici se întâlnesc periodic şi membri ai Asociaţiei Scriitorilor şi Artiştilor Români din Spania, o adevărată şcoală de literatură avându-l ca lider pe poetul Gelu Vlaşin.

            Ne dăm seama, fără prea mare efort, că rolul bisericilor româneşti şi al preoţilor din diaspora este unul considerabil, mult mai mare decât cel pe care îl au parohiile din ţară, fără să jignesc pe nimeni, chiar dacă o seamă de excepţii mă vor contrazice. Iar aceasta se întâmplă pentru că românii de peste hotare nu se duc la biserică doar pentru a se ruga, cum se întâmplă în mod obişnuit, ci mai cu seamă pentru a se regăsi într-un spaţiu sufletesc (care este şi unul naţional!) pe care nu vor să îl piardă ei şi copiii lor. Pentru ei, Dumnezeu este (şi nu ar putea să fie altfel!) şi ocrotitorul neamului lor, a moştenirii lăsate prin limbă şi obiceiuri, a dorului cuibărit în sufletele lor.

            Dacă statul nostru nu face destul pentru ei, prin instituţiile culturale din străinătate, bisericile şi-au asumat şi un astfel de rol.