ianuarie – 160 de ani de la naşterea lui I.L.Caragiale

„Trebuiau să poarte un nume”

(După Marin Sorescu)

Caragiale n-a existat.

„A existat numai o ţară frumoasă”, în care, de-a lungul anilor, oameni simpli şi bărbaţi de faimă au fost/ sunt sârguincios împroşcaţi cu puroiul demagogii politice, anesteziaţi de făţărnicia ticăloşilor ajunşi la Putere, murdăriţi de cinismul lichelelor şi a prostiei fudule despre care, acum 160 de ani româneşti, nu se credea că se va permanentiza pentru veşnicie.

A existat un neamţ de treabă – Carol I, un Nicolae Iorga (ucis într-o pădure), un Mihail Sadoveanu (vânzător de ţară), care susţinea că lumina vine de la Răsărit (adică de la Moskova), taman când români sufereau crâncen de foame şi boli, un Gheorghiu Dej, împingător de vagoane, apoi criminal de tip stalinist, un Ceauşescu, leneş ca ciubotar, însă iscusit în instituirea dictaturii, un ucenic al acestuia – Băsescu -, securist vaporean, cârmaci execrabil al destinului unui popor năpăstuit şi umilit de „matrozii” lui.

Caragiale n-a existat.

Dar există cohorte de Tipăteşti, Trahanache, coane Zoiţica (ba brunete, ba blonde), Caţavenci, Dandanache (handicapaţi sau paranoici), batalioane de Farfuridi, interminabile cupluri de conu Leonida şi consoarte Efimiţa, zglobii „scârţa-scârţa” pe hârtie de Rică Venturiano, puzderie de Ioneli (repetenţi, ajunşi la guvern, parlament ori prefecturi), regimente de Pristanda cu epoleţi, petliţe şi steluţe pe umăr („curat murdar !”).

Toţi citeau/citesc „O noapte furtunoasă”, „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, „O scrisoare pierdută”,, „D-ale carnavalului”, „Vizită”, „!907. Din primăvară până-n toamnă”, „Un pedagog de şcoală nouă” şi atâtea altele, cititorii fiind miraţi cum de acum 160 de ani se putea prevedea ce se întâmplă acum.

Acest „mon cher” stă la taclale, la o bere şi-i ţiuie timpanele de vorbele româneşti stâlcite, îi plesnesc pupilele la vederea îmbogăţiţilor peste noapte (prin jaf şi corupţie), rămâne siderat la apariţia pe maşini super a odraslelor lor, e consternat de avântul economiei româneşti, care e sublimă, dar riscă să dispară cu desăvârşire, pleacă ba la căpşuni, ba peste ocean, dar revine în câte o ţară europeană, ascultând muzică bună la Berlin sau alcătuind cofraje prin şantiere, se mai întoarce în ţară cu speranţa că „două loturi” câştigate i-ar putea salva familia şi propria-i viaţă, fără a ajunge la ospiciu.

Priveşte scara istoriei moderne şi constată că nimic nu s-a schimbat, dar totul s-a modificat, vrea trădare, dar s-o ştie şi el, cel puţin până la 12 trecute fix.

Au mai existat/există oameni suciţi, năpaste, patologii în vreme de război sau pe căldură mare ori câte un CFR căruia i s-a blocat ceasul.

Acest „nenea”, cu mustaţă răsucită balcanic şi pălărie cu boruri largi, se împiedică mai mereu de inşi mai canalii decât Caţavencu şi mai proşti decât Farfuridi, trece „bătut de gânduri” văzându-şi numele de pe frontispiciul Teatrului Naţional din Capitală, surâde pişicher, dar îl apucă tristeţea, căci nu găseşte răspuns la o întrebare esenţială: Când va fi să fie ca acest popor să ajungă la acel nivel de moralitate, cultură, la acea bunăstare de toate zilele, încât să mă considere un scriitor de neînţeles, inutil, depăşit ? Prin urmare, crezând că operele mele sunt alcătuiri de retardat ?

„Şi pentru că toate acestea”

(si multe altele)

„Trebuiau să poarte un nume,

Un singur nume,

Li s-a spus”

Caragiale.

(sau, alintat, Nenea Iancu).