Anul Caragiale

Din tipologia Scrisorii pierdute

A venit în câmpul creaţiei literare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului următor, după Alecsandri, Creangă şi Eminescu, ca să completeze, cu geniul său pleiada de aur a literelor româneşti. A venit să aducă un stil nou şi un comic savuros în opera dramatică.
Barbu Şt. Delavrancea, într-un limbaj hiperbolic, rostea entuziasmat: „România are un Moliere al ei”, adică cel mai de seamă dramaturg. Autorul „Nunţii Zamfirei” spunea, în acelaşi stil, că I.L. Caragiale „era un fenomen” (…) „E adevărat, el nu avea niciun fel de diplomă, dar ştia carte cât o duzină de titraţi la un loc”. Paul Zarifopol, bunul său prieten, afirma despre autorul „Scrisorii pierdute”, că este „un om cât o lume”, iar Garabit Ibrăileanu, criticul de la „Viaţa românească”, conchidea că „este cel mai mare creator de viaţă din întreaga noastră literatură. Şi într-un sens, este singurul creator, că numai el singur, face concurenţă stării civile”. Putem susţine, fără teamă de a greşi, că fiecare personaj din tipologia creată de marele Caragiale, trăieşte cu adevărat, are acte de stare civilă în regulă, este tot atât de viu ca şi oamenii întâlniţi pe stradă sau în localuri publice.
Nu poate fi uitat Tipătescu, tipul „primului amorez şi al donjuanului”, înfumuratul, arogantul stâlp al puterii dintr-un judeţ de munte, care priveşte cu dispreţ suveran pe toţi cei din lumea lui Caţavencu: „Ce lume, domnule, ce lume!”. Dar lipsa de morală a personajului se vede din relaţia pe care o are cu soţia prietenului; Zaharia Trahanache.
Acest june-prim priveşte judeţul ca pe propria moşie, de aceea este gata să ofere, în schimbul scrisorii compromiţătoare, postul de avocat al statului, de primar şi chiar moşia Zăvoiu. Pristanda îl considera posesorul tuturor izvoarelor fericirii: „moşia moşie, foncţia foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica”.
Se reţine uşor şi pentru totdeauna şi tipul încornoratului, ilustrat prin Zaharia Trahanache, mare proprietar şi preşedinte a numeroase comitate şi coniţii. Numele personajului sugerează bătrâneţea şi chiar decrepitudinea. Este omul tergiversărilor: „Ai puţintică răbdare, stimabile. Nu dau voie nimănui să-şi permită, mă-nţelegi, să bănuiască măcar câtuşi de puţin pe Fănică. Pentru mine, stimabile, mă-nţelegi, să vie cineva să-mi bănuiască nevasta, pe Joiţoca…”.
Pare naiv în ce priveşte sesizarea relaţiilor dintre Tipătescu şi Zoe, dar abil şi foarte viclean atunci când găseşte poliţa falsificată de Caţavencu. La şantaj, răspunde prin contraşantaj.
D-apoi coanei Joiţica, câtă viaţă i-a suflat autorul, ca să facă din ea personalitatea dominantă şi cea mai complexă a comediei. Frivolă, ea îşi înşală soţul, dar, prin soţ şi amant, stăpâneşte judeţul de munte şi partidul de la putere. Numai ea îi poate făgădui lui Caţavencu deputăţia, ca să scape de ruşine: „Eu te aleg, eu şi cu bărbatul meu”.
Panica personajului creşte în cele două zile ale alegerii, când se aştepta, din moment în moment, să vadă ziarul lui Caţavencu cu darea în vileag a legăturii ei culpabile: „Ce strângere de inimă! Ce frică! Ce tortură! Fănică, ai milă de mine.. înnebunesc…”.
Când, în cele din urmă, recapătă de la Cetăţeanul turmentat documentul compromiţător, trece în cealaltă extremă, a bucuriei şi a plânsului nestăpânit: „Domnule, domnule, eşti un om onest, eşti un om admirabil… Cum să-ţi mulţumesc? Ce ceri de la mine?... E adevărat ori visez? Fănică!” Şade pe un scaun, scoate scrisoarea, o citeşte, o sărută. Se scoală râzând, o mai citeşte, o mai sărută de mai multe ori şi iar şade. Plâns nervos… după o pauză, se scoală zâmbind, se şterge la ochi şi răsuflă tare. Ea este cea care îi promite lui Caţavencu, mărinimoasă alegerii: „fii zelos, asta nu-i cea din urmă Cameră”.
Tipul „demagogului latrans” este gazetarul şi avocatul Caţavencu, al cărui discurs este ambalat în fraze bombastice, asemănătoare celor rostite de Rică Venturiano: „Scopul scuză mijloacele, a zis nemuritorul Gameta”; „Nu braţul care loveşte, voinţa care ordonă e de vină”; „Or, mai întâi şi-ntâi istoria ne învaţă anume că un popor care nu merge înainte, stă pe loc, ba chiar dă înapoi, că legea progresului este aşa, că cu cât mergi mai iute, cu atât ajungi mai departe”.
Politicianul cu mult tupeu, cu lipsă de scrupule, va putea triumfa în alte alegeri, deşi de data aceasta a pierdut partida cea mare. Este gata să rostească discursul laudativ în cinstea alesului-adversarul său.
Ne rămâne bine întipărit în minte cuplul comic al „Scrisorii pierdute”, Farfuridi şi Brânzovenescu. Deşi opuşi ca fire, apar mereu împreună şi sunt totdeauna de aceeaşi opinie. Ei pot fi caracterizaţi prin gesturi şi vorbe. Farfuridi admite trădarea dacă o cer interesele partidului din care face parte. E şi violent, gata să trimită o telegramă curajoasă, iscălită „anonim”. Discursul său, plin de nonsensuri şi abdicări de la legile logicii, dezvăluie incultura şi prostia personajului: „Din două una, daţi-mi voie; ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimic; ori să nu se revizuiască, primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici pe acolo, şi anume, în punctele… esenţiale”.
Brânzovenescu e umbra timidă a lui Tache. El e mai domol, mai placid, încercând mereu să-l tempereze: „Tache, Tache, fii cuminte”.
Tipul slugarnicului, Pristanda, e o unealtă docilă a celor trei: Zoe, Tipătescu şi Trahanache. „Scrofulos la datorie”, este un simbol al executării ordinelor fără reţinere: „Coane Zahario, dă-i zor! Trebuie să-l lucrăm pe onorabilul, pe d. Nae Caţavencu; ordinul lui conu Fănică… Sunt la uşă, când oi tuşi de trei ori, d-ta proclamă candidatul şi ieşi pe portiţă… şi pe urmă treaba mea…”. Urmează şi deviza nevestei sale: „pupă-l în bot şi papă-i tot”.
„Mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caşavencu” este trimisul de la centru, Agamiţă Dandanache. O epavă morală, un servil, un peltic, un şantajist perpetuu”, căci el nu restituie scrisoarea compromiţătoare: „S-ar putea să fac aşa prostie? Mai trebuie ş-al’dată… La un caz iar pac! La Războiul Dandanache, omul capabil oricând de o încurcătură, de grave confuzii între personaje, se dă drept un continuator al tradiţiei: „Eu care famelia mea… de la patruşopt în Cameră, în toate Camerele, cu toate partidele, ca românul imparţial”.
Învingător în alegerile de candidaţi, la festivităţile organizate în onoarea lui, Dandanache, cu paharul în mână, închină, „în sănătatea alegătorilor… care au probat şi mi-au acordat… asta… cum să zic, de sufradzele lor… în sfârşit să trăiască…”.
Ioan Slavici, în „Amintiri”, 1967, p. 160, nota: „A râs, râde şi va mai râde atâta lume, asistând la reprezentarea „Scrisorii pierdute, fiindcă puţini de tot au mai rămas cei ce-şi dau seama că e lucru de plâns, când autorul ne sileşte să recunoaştem că, în adevăr, nu cel mai vrednic, cel mai cumsecade, nici cel mai curat sufleteşte, ci cel mai tâmpit şi mai mişel iese-n lumea noastră învingător”.
Oare s-a schimbat ceva în ultimii 150 de ani?
Iar în loc de încheiere, ghici ghicitoarea mea: Care dintre oamenii politici de azi seamănă, prin vorbe şi caracter, cu Tipătescu, Zoe, Caţavencu, Trahanache, Farfuridi sau Dandanache?
Grigore Marţian,
Luşca

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5