Despre „naşterea”, reprezentarea pe scenă şi succesul la public a comediei „O scrisoare pierdută” de I. L.Caragiale

Zilele trecute, mai precis pe 30 ianuarie 2011, ar fi trebuit să-l omagiem substanţial pe Caragiale. Din păcate, sufocaţi de grijile cotidiene ale unei crize economico-financiare, dar şi morale, fără de sfârşit , ce a cuprins societatea românească, ne-am cam uitat pe unul dintre clasicii literaturii noastre. Media, dar şi criticii i-au acordat prea puţin spaţiu în intervenţiile lor, deşi trăim astăzi într-o lume caragialiană, „curat murdară”- cum ar zice maestrul. Prezentul material se doreşte o mică şi neînsemnată acţiune reparatorie, dacă redacţia cotidianului „Răsunetul” va binevoi să-l găzduiască în paginile acestuia.

Pentru Caragiale anul 1884 a fost unul de excepţie:la 13/25 noiembrie pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti avea loc prima reprezentaţie a capodoperei „O scrisoare pierdută”. Ea s-a bucurat în epocă de un succes răsunător, o comedie realistă de moravuri politice ilustrând lupta de parvenire a burgheziei în timpul campaniei electorale pentru alegerile de deputaţi. Cât de actual este mesajul comediei şi astăzi, în zilele noastre! Pe fondul agitaţiei oamenilor politici aflaţi în campanie electorală se nasc conflicte- reprezentanţii puterii şi opoziţiei acţionând orbeşte (neavând „nici mama nici tată!!”), utilizând strategii şi tertipuri murdare pentru a-şi realiza scopul: câştigarea campaniei electorale. Parvenitismul , culpabilitatea, şantajul, grosolania, impostura, slugărnicia, abandonarea demnităţii, demagogia, ipocrizia, formulele patriotarde, limbajul de scăzută calitate, la nivelul „genunchiului broaştei”, nasc situaţii absurde, delirante ce nu vor scăpa autorului. Prin toate acestea, Caragiale rămâne un scriitor realist, de „primă mână”, cuvântul său fiind un mod adecvat şi sincer de exprimare a gândirii, un vector prin care se demască prostia, incultura şi fariseismul, menirea maestrului fiind de a îndrepta moravurile sociale prin râs „ridento castigat mores”, idee pe care o afirmă el însuşi, convins fiind că”nimic nu arde mai rău pe ticăloşi decât râsul”.

Presa vremii ori consemnările unor personalităţi ale epocii subliniază modul în care „s-a născut”, a fost reprezentată pe scenă şi succesul repurtat de comedia „O scrisoare pierdută”.

Canicula verii anului 1884, nu l-a împiedicat să lucreze la „Noaptea furtunoasă sau numărul 9”, programată la Teatrul Naţional pentru 16 septembrie, ca spectacol „al Artiştilor Asociaţi ai teatrului pentru sporirea fondului filantropic al Societăţii Funcţionarilor Publici” (Naţiunea, nr 648, 12septembrie 1884, p 3). Piesa a fost o reuşită, dar presa lansează informaţia că maestrul are-n lucru o creaţie deosebită, ceea ce sporeşte curiozitatea consumatorilor de artă. Şi pentru a nu lăsa loc de interpretări, Caragiale însuşi îl înştiinţează pe Maiorescu, printr-o telegramă, din 19 septembrie 1884, că „piesa este gata toată. Când poftiţi să săvârşim botezul după datine?” (I.L.Caragiale, Opere, VII, 1987, p 239). Textul comediei va fi citit într-o duminică seara, la 23 septembrie/ 5 octombrie 1884, „Junimea” făcând oficiul de epifanie literară a noii creaţii. Venise şi Alecsandri ca să-i dovedească interesul pe care i-l acorda, alături de el fiind şi oaspeţi distinşi ai vremii: Zizin Cantacuzino, Al. Philippide, Th. Rosetti, Burghele, Chibici. Caragiale însuşi a citit comedia în patru acte. A fost un adevărat regal, recital de înaltă clasă, autorul jucându-şi pe rând personajele, cu disponibilitatea sa legendară de a imita şi de a exprima fiecare natură psihică în nota sa specifică. Asistenţa a comentat pertinent, apoi a conchis „a fost un triumf”. Petre Carp ar fi spus una din vorbele sale de duh: „Am crezut până azi că eu sunt cel mai mare om din România, acum văd că eşti tu”(Titu Maiorescu, Însemnări zilnice, II, 1940, p 264).

Autorul se afla în dilemă, ca şi ascultătorii. Finalul nu le era clar. Cine câştigă: Farfuridi sau Caţavencu? Caragiale va purta o discuţie lămuritoare cu bunii săi prieteni Suchianu şi Missir. Nu s-a putut finaliza o variantă acceptabilă. După câtva timp, într-o dimineaţă de la sfârşitul lui octombrie Caragiale s-a prezentat la amicul său Suchianu şi i-a zis: „Am ales pe amândoi, cum ai spus tu în zeflemea, dar într-o singură persoană, pe Agamiţă Dandanache, mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu. Asta-i culminaţie de teatru, acesta-i deznodământul de surpriză, după care am umblat două luni şi nu-l puteam găsi” (T. Maiorescu, Însemnări zilnice, II, 1940, p. 265).

Cu toate că nu figurase în repertoriul anunţat oficial pentru stagiunea 1884/1885, care se deschidea cu „Fântâna Blanduziei” a lui Alescandri, direcţia Teatrului Naţional a preluat „din zbor” manuscrisul „Scrisorii pierdute” dându-i prioritate. În cercul „Junimii” se vor face patru lecturi publice, o performanţă unică obţinută de o piesă originală. Actorii repetau asiduu, premiera era programată pentru o zi de marţi, 13/25 noiembrie 1884. Maiorescu mai făcu un gest excepţional pentru Caragiale: chiar în ajunul premierei merse cu el la Palat, prezentându-l reginei Carmen Sylva, atât de sensibilă pentru manifestările culturale. Caragiale realizează – pentru a câta oară?! – o lectură specială pentru întâia doamnă a ţării.

Prima reprezentaţie la „Scrisoarea pierdută” a fost o mare reuşită , autorul fiind chemat de trei ori la rampă. Întreaga presă a recunoscut succesul de la premieră: „Succesul a fost mare , sala plină de lume…”, „Autorul a fost chemat după actele II, III şi IV” (Naţiunea, an III, nr. 700, 15 noiembrie 1884, p 3), „Sala gemea de lume şi aplauzele nu mai sfârşeau” (Resboiul, an VIII, nr. 2639, 15 noiembrie 1884, p 2). Cuplul regal, din loja, a savurat comicul piesei. În sală, cronicarii, atât de la ziarele conservatorilor, cât şi ale liberalilor, înregistraseră la unison reuşita excepţională. Din loja sa, Caragiale a urmărit tensionat replicile şi mişcările actorilor, deoarece nu doar textul, ci şi punerea în scenă îi aparţineau. Publicul foarte diversificat, social şi intelectual, umplea neîncetat sala teatrului la reprezentările ulterioare ale „Scrisorii pierdute” într-un aflux nemaiîntâlnit la o altă piesă românească.

Actorii întruniseră sufragiile spectatorilor. Mateescu în rolul Cetăţeanului turmentat („o adevărată piatră scumpă a giuvaerului acestuia”- „Voinţa Naţională”, nr. 106, 17 noiembrie 1884, p 3), Aristizza Romanescu în rolul lui Zoe Trahanache, Ştefan Iulian în Pristanda, Ioan Panu în Agamiţă Dandanache, Ioan Petrescu în Zaharia Trahanache, Ion Niculescu în Caţavencu, C.I. Nottara în Tipătescu, A. Catopol în Farfuride, cu toţii se înscriseseră armonios într-un ansamblu scenic care va rămâne decenii exemplu de stil şi manieră de a-l juca pe Caragiale („L'Independance Roumaine” , nr. 2138, 16/28 noiembrie, 1884, p 3).

Lumea asigura succesul serilor, actorii asigurau succesul piesei. Reprezentaţiile se succedeau sub presiunea interesului public. Până în 9 decembrie 1884 au fost 12 spectacole. În stagiunea 1884/1885 au fost 16 reprezentaţii, „cu o reţetă de 30.000 lei , Hamlet a avut 7 reprezentaţii cu 18.000 lei, doar Boccacio le întrecea pe toate cu 19 reprezentaţii” (Aristizza Romanescu, 30 de ani, Bucureşti, 1904, p 140). Alecsandri făcu un gest frumos de generozitate şi de superioritate spirituală, transmiţându-i felicitări lui Caragiale prin intermediul protectorului acestuia, Titu Maiorescu „După cum văd în jurnale piesa d-lui Caragiale se bucură în favoarea publicului. Felicitările mele, autorului” (Scrisori de V. Alecsandri către d-l T.Maiorescu, 1881-1888, Convorbiri Literare, an XXXIX, nr. 6, iunie 1905, p. 520).

Nu se putea, totuşi, să nu apară şi opinii contrare, unele chiar jignitoare. În „Telegraful”, probabil I.C.Fundescu, directorul ziarului, scrie o cronică teatrală de rea-credinţă, creaţia fiind catalogată ca o producţie imorală:”E vie în tot şi râdem mult la comedia «O scrisoare pierdută» a d-lui Caragiale, dar plângem intenţiunea ascunsă a autorului de a glorifica coteriile şi de a face politică veninoasă în operele sale literare. Slăbiciunea d-lui Caragiale e tocmai în partea literară. D-l Caragiale n-are arta dramaturgului, nici arta omului de litere! Face bune caraghioslâcuri, dar mediocre scrieri literare. Moralitatea suferă, acţiunea păcătuieşte, intriga n-are temei, dar toate au vervă, chiar şi când n-are fond.” („Telegraful”, anul XV, nr. 3745, 17 noiembrie 1884, p 2-3).

Fără comentarii! Vă lăsăm pe dumneavoastră , dragi cititori, să apreciaţi aceste stridente şi lipsite de obiectivitate aprecieri.

Prof. Leon Muti

Şcoala Generală „Iacob şi Ioachim Mureşanu” Rebrişoara