Melania Cuc: Mulțimile, acel organism multiplu…

Am crescut într-un sat cu nici 400 de "fumuri" de case. Acolo, „mulțimea” apărea doar la nunți, la baluri, la slujba de duminică. În rest, liniștea și  apropierea dintre oamenii cunoscuți erau reperele vieții mele. Mai târziu, orașul – metropola – m-a întâmpinat ca o forță străină mie. Am descoperit că mulțimile nu sunt doar aglomerări de trupuri umane, ci că formează loalaltă organisme de sine stătătoare care pot declanșa energie  proprie: că atrag  hIpnotic, fascinează, dar pot deveni și înfricoșătoare când se dezlănțuie.

Stadioanele sunt poate exemplul cel mai clar. Bucuria colectivă poate deveni, într-o clipă, explozie de furie. Istoria a demonstrat cât de repede se poate rupe echilibrul acestui organism multiplu, numit: mulțime. Sunetele continue, agresivitatea verbală, competiția orgoliului, adrenalina în exces se pot transforma în valuri greu de controlat de dinafară.

Dar același mecanism de contagiune, uneori și mortal, poate crea și chiar ne oferă momente majore de demnitate umană. Mulțimile au schimbat lumea nu doar cu armele, ci și prin imnuri de pace, dar alteori s-au impus prin tăcere.

Am trăit pe viu tăcerea serii de 21 decembrie 1989, am fost acolo când tăcerea oamenilor se transforma miraculos în curaj. Îmi amintesc cum Bucureștiul, care de obicei era slab luminat, în seara acea  era iluminat din astral. Nu este metaforă.  Din apropiere de Grădina Icoanei, mulțimi tăcute se îndreptau spre Zona Zero a orașului. Le auzeam pașii. Atât. Era liniștea de dinainte de furtună, liniștea pe care o cunoșteam din satul meu pierdut de lume. Așa era atmosfera, tensionată, electrizată, ca o mina gata de explozie sau…ca o descătușare a energiilor telurice. Auzeam doar bătăile clopotelor, la unison, de la toate bisericile.  Sunet inconfundabil. Semnal sacru al schimbării? Poate.

Din toate colțurile Bucureștiului, și nu doar, se adunau oamenii, se forma mulțimea. Încă nu se scandau lozinci. Era disciplină neimpusă, lăuntrică. Oamenii știau că se putea muri în orice moment. Studenți, muncitori, intelectuali, oamenii simpli, în seara aceea nu mai eram indivizi. Deveniserăm  mulțime conștiientă, o energie sublimă.

În orele care au urmat, la Intercontinental s-a tras cu armament de război. Am fost martorul celui mai violent moment al Revoluției. Pentru mine, 1989 a fost prima întâlnire cu această energie, o forță care fascinează și îngrozește în același timp. De ce scriu despre asta acum?  Poate pentru că se apropie încă un Decembrie, cel din 2025. Cu trecerea vremii, martorii acelor evenimente vom fi din ce în ce mai amnezici și mai puțini.

În 21 decembrie 1989, frica  de moarte dispăruse din Dex și din oameni. Personal, mulțimile nu mă mai speriau. Mă vindecasem. Nu știu dacă psihologii români au studiat acel fenomen irepetabil într-o viață de om.  Dacă da, ar fi bine să ne spună și că mulțimile pot fi manipulate, deturnate de la un țel nobil.   Mulțimea poate ridica omul la rang de erou dar îl poate și face praf, în malaxor. Între 1990-1999, în cele șase episoade distincte ale  intervenției minerilor din Valea Jiului,  o masă compactă de oameni dezinformați era gata să declanșeze războiul civil.

 Eu sunt doar un mărturisitor al celor ce știu că mulțimile, care sunt capabile să schimbe mersul istoriei, în bine sau rău, nu sunt înzestrate cu un altfel de ADN decât noi. Sunt imaginea individuală  multiplicată la nesfârșit, poate de un soft la care nici nu ne-am fi gândit.