Prof. Vasile Găurean: Secretul din „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale

În  intenția autorului, această  comedie, capodoperă a teatrului românesc, era menită să fie o imagine batjocoritoare  pentru lipsa noastră națională de seriozitate. Și astfel, subsecvent, o comedie de moravuri.

          Comicul irezistibil rezultă din eforturile disperate ale protagoniștilor de a părea ce nu sunt, adică onești, în vreme ce: adulterul, șantajul și minciuna sunt viața lor zilnică.

          Nu mai vorbim de interpretările criticii„realismului socialist”, care o prezenta ca o condamnare a modului de viață burghez, a societății în ansamblu etc.

          Ei bine, în 1975, când scriitorii erau permanent sub furcile caudine ale cenzurii și securității partidului unic, Nicolae Steinhardt oferă o altă perspectivă, radical diferită de ceea ce se scria în vremea lui și de tot ce s-a scris după el în această problemă.

          Nu îndrăznește să publice propria sa interpretare în țară, unde  un text „greșit” te putea duce lesne la ani grei de pușcărie, ci o trimite pe căi ascunse la Paris, apărând sub pseudonim în  revista „Ethos”.

          După ce autorul face un rezumat succint al acestei spumoase creații dramatice, cel ce va fi numit „monahul de la Rohia”, se oprește cu deosebire asupra a două scene din comedie:

           -scena în care coana Joițica îl iartă pe Nicolae Cațavencu, opozantul care a vrut să o facă de rușine în fața târgului, publicând bilețelul de amor  și...

          -scena finală în care toate personajele ce s-au înfruntat, petrec laolaltă, cu borcane de băutură sau pahare elegante pentru mai-marii urbei: „pupat toți, piața independenței”.

          Să ne reamintim -succint- savurosul subiect, prilej de haz pentru noi și ocazie de etalare a artei geniale a lui Caragiale.

          Într-un mic orășel de provincie (prin Argeș pe undeva, se bănuiește), coana Joițica, soția  lui Trahanache, șeful politicii locale,, pierde un bilețel prin care  amantul Tipătescu, prefect al județului, o chema la o întâlnire, soțul ei fiind plecat de acasă cu politicale. Bilețelul cu pricina este găsit de Cetățeanul Turmentat, care-l citește  la lumina unui felinar. Pe la spate, șeful opoziției politice din oraș, Nae Cațavencu, îl vede și i-l sustrage, după o partidă de „dă-i cu bere, dă-i cu vin”. A doua zi, el anunță în ziarul local propriu, că va publica misiva amoroasă a unor importante personaje din urbe. Îi șantajează pe Tipătescu și pe soțul Zoei (pe Trahanache), cerând să fie numit candidat pentru Parlamentul de la 1883.Aceștia acceptă temporar cererea, dar vicleanul Trahanache află și el o poliță falsă a lui Cațavencu și îl va contrașantaja, dacă va fi cazul.   Ei bine, curând, de la București vine un alt candidat, trimis pentru această circă electorală, Agamiță Dandanache, care, tot prin șantaj cu o scrisoare amoroasă, a obținut a fi propus candidat aici. La întrunirea politică ce trebuia să proclame candidatul mult așteptat, după discursuri, Trahanache proclamă numele candidatului trimis de la centru. Cațavencu protestează și vrea să dea citire scrisorii compromițătoare, dar  intervine o ceată de bătăuși, conduși de polițaiul Pristanda și în strașnica încăierare, Cațavencu își  pierde pălăria, în căptușeala căreia se afla scrisoarea prețioasă, fiind aflată, evident, tot de Cetățeanul Turmentat, care, fericit,  i-o duce ,,destinatarului”, Zoe. Dacă prima dată a fost ocărât și bruscat, acum e pupat și felicitat. E condus la ieșire, în timp ce Pristanda, polițaiul, îl introduce pe Cațavencu

Actul IV,Scena IX

          (Zoe l-a condus cu multă amabilitate până la ieșire pe Cetățeanul Turmentat care i-a adus de astă-dată scrisoarea pierdută; se-ntoarce, se oprește în fund, își deschide corsajul, pune scrisoarea în             sân,, se încheie la loc și coboară încet și țintă spre Cațavencu. La fiece pas al Zoiei, Cațavencu se-    cutremură. Când ea s-a apropiat bine, se oprește țapăn înaintea lui. El cade în genuchi)

            (ZOE, CAȚAVENCU)

            CAȚAVENCU: Iartă-mă, iartă-mă, madam!......

            ZOE (râzând) : Scoală-te, ești bărbat, nu ți-e rușine!?(cu ton aspru) Scoală-te!

            CAȚAVENCU (sculându-se rușinat) : Iartă-mă...

            ZOE (cu dignitate) : Ești un om rău... mi-ai dovedit-o… Eu sunt o femeie bună... am să ți-o             dovedesc. Acuma sunt fericită. Puțin îmi pasă dacă ai vrut să-mi faci rău și n-ai putut. Nu ți-a ajutat     Dumnezeu, pentru că ești rău; și pentru că eu voi să-mi ajute totdeauna, am să fiu tot bună            ca și      până acuma.

            CAȚAVENCU (umilit) : Madam!

            ZOE: Nu tremura! Pe parola mea de onoare, ești scăpat...

            CAȚAVENCU: Sărut mâinile... devotamentul meu...

            ZOE: Cu o condiție: după alegere, o să fie manifestație publică,... d-ta ai s-o conduci.

            CAȚAVENCU (repede și supus) : O conduc...

            ZOE: D-ta o să prezidezi banchetul popular din grădina primăriei...

            CAȚAVENCU (asemenea) : Prezidez...

            ZOE: O să chefuiești cu poporul...

            CAȚAVENCU (același joc) : Chefuiesc.””

            Vedem că, generoasă, Zoe îl ridică grabnic din umilință. ,,-Scoală-te, ești bărbat!”. Îi spune însă și adevărul în față, clar, nu șterge cu buretele ce trebuie spus:

            ,,Ești un om rău...mi-ai dovedit-o; eu sunt o femeie bună...am să ți-o dovedesc. Acum sunt fericită. Puțin îmi pasă dacă ai vrut să-mi faci rău și n-ai putut.”

            Ea își motivează comportarea atât de generoasă: „Nu ți-a ajutat Dumnezeu, pentru că ești un om rău; și  pentru că eu vreau să-mi ajute totdeauna, am să fiu tot bună ca și până acum.”

            Pentru această bunătate a inimii reușesc eroii din basme să aibă ajutor de la Dumnezeu și să biruiască forțe puternice.

.           Ei bine, scena aceasta cu deosebire, dar și scena finală a împăcării generale, „evidențiază „o bunătate paradisiacă, o toleranță de esență ortodoxă creștină a neamului nostru”, crede Nicolae Steinhardt.

            „Această perspectivă este măgulitoare pentru români, deși are o tendință spre absolutizare”- spune criticul Alex Ștefănescu în memorabila sa „Istorie a literaturii române-1941-2000”.     

            Când suntem fericiți (după ce ni s-a îndeplinit o dorință intensă de ex.), e firesc  să fim și noi buni, Zice și colindul în ziua Marii Sărbători a Nașterii Domnului: „Și nu uita, din când în când, române, să fii bun!”

            Căci, iubite cititoare și cititori, dacă nici când e fericit un om nu poate fi bun, e semn cert că e un ticălos.

            Bunătatea, ospitalitatea, generozitatea, fac parte din fibra noastră națională, „spre  deosebire de radicalitatea altora” -crede același mare exeget român. E modul nostru de viețuire.

            După Lucian Pintilie, regizorul peliculei „Pentru cine bat clopotele, Mitică?”, „această îngăduință, această stare de amuzament, sunt criminale.”

            De unde izvorăște această atitudinea luminoasă, tonifiantă  a lui Steinhardt, de care ne bucurăm? Și cele de „radicalitate” ale altora? Desigur, din propria ființă a fiecăruia. Bunătate, din dragostea  imensă pentru neamul nostru și credința lui ortodoxă, care i-a imprimat un mod anume tolerant de viețuire într-o lume în care toate sunt atât de perisabile și e de mirare că „mai este loc și pentru ură”- cum se exprimă Magda Isanos . Omul cu desăvârșire bun vede bunătate peste tot, iar cel rău  vede doar ceea ce este în inima lui proprie.

                                                                                    Prof. Vasile Găurean