La reparat

Suportând găinării partidice penibil mirositoare, reforme clientelare, inutile fâţâieli prin lumea UE, eu mă opresc asupra unui aspect, care aparent mărunt, dar major semnificativ, în realitate, pentru starea românului de rând din timpul nostru recent, într-o ţară în care sărăcia este precumpănitoare – ea fiind… „alimentată” de bugetari şi pensionari.

Am stat de vorbă cu unul dintre cei doi pantofari ai oraşului meu (de fapt, cârpaci – dar nu e un reproş, ci o constatare pentru deprofesionalizarea acestui fel de meşteri) şi am văzut ce conţin mormanele de plase, aduse la reparat (din ce în ce mai multe în ultima vreme): pantofi de damă, pantofi de bărbaţi, ghetuţe, cizmuliţe, bocanci – ei necesitând o cusătură, un blacheu, o lipitură la toc, o înlocuire de toc, o pingea, o schimbare de bretea la o sandală, o schimbare a căptuşelii ş.a.

Bietul pantofar era copleşit şi, deopotrivă, jenat când trebuia să comunice clientului o amânare a reparaţiei pentru o săptămână, două.

Era nu cu sula în coaste (apropo de faimoasa expresie a intelectualului Ion Iliescu), ci în pielea pantofului care trebuia să fie cârpit, pantof care nu cu multă vreme în urmă, ar fi fost aruncat la containerul de gunoi – asta, pentru că persoana respectivă putea să-şi cumpere o pereche de pantofi de la magazin şi nu să stea la coadă până când pingeaua sau peticul vor acoperi gaura.

Acum, omul de rând nu are încotro. În comparaţie cu o ministeriasă care poartă o poşetă de zeci de mii de euro, omul cel de toate zile al României nu îşi mai permite – după salariul căsăpit sau pensia strangulată – să îşi cumpere o pereche nouă de pantofi.

Ca să o luăm pe scurtătură: acest asalt al atelierelor de prestaţii e semnul unei sărăciri galopante a populaţiei, dar şi al faptului că atelierele de recondiţionare (mai cu seamă cele de pantofărie şi croitorie) sunt minime, iar meseriaşii au fost desconsideraţi şi obligaţi să caute alte surse de subzistenţă.

În Canada aflându-mă, într-o abia trecută vară, am intrat într-un formidabil (se pare că e cel mai mare din ţară) complex comercial subteran din Montreal: un mini- oraş, adică: puzderie de magazine, străzi, copaci, fântâni arteziene, baruri, restaurante, librării, pieţe, terase, bănci de odihnă şi taifas, buticuri (să zicem) cu cravate, fiecare specializate în culori, ţesătură, format, scări rulante ş.a.m.d. Era un delir să parcurgi toate aceste compartimente de lux, confort, relaxare. Deodată, lângă un bar, unde voiam să iau o cafea, am rămas intrigat de un miros care venea dinspre o nişă separată prin sticlă de restul spaţiului. Sunt fiu de pantofar, bunicul meu a avut aceeaşi meserie; de la venirea mea pe lume, nasul meu a fost obişnuit cu mirosurile de talpă, piele, clei, cuiţe de lemn. Ei bine, acolo, în acel microatelier de pantofărie, un meşter meşterea la câţiva pantofi aduşi la reparat. Am vorbit cu el şi mi-a spus că i se aduce de lucru pentru protejarea încălţăminţii respective, că clienţii nici pe de parte nu sunt săraci. Am comandat o cafea, meditând despre faptul că, iată, nu este neglijat nici un aspect al nevoii de orice fel al omului de rând.

Din păcate, pe verticala administrativ-parlamentară, nu mai e nimic de reparat, de cârpit, în ţara noastră. Doar de înlăturat, de aruncat.