“Lecţie despre Eminescu, în autobuzul 331

O distinsă doamnă care a slujit limba română decenii la rând ca profesor de specialitate în această materie a păstrat acest articol din dragoste şi preţuire pentru Mihai Eminescu şi ni-l transmite pentru a contribui la nemurirea lui în mintea şi inima celor ce vin…

“E o lecţie”

“R”

Sâmbătă, 15 ianuarie 2005. 155 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, poetul naţional. O zi care şi-a pierdut, parcă, semnificaţia. Uitasem şi eu de ea, evident, ca aproape toată lumea, luat cu diverse treburi şi probleme. Şi, ca să fiu sincer, nici nu cred că mă interesa prea mult, în acel moment. Mă aflam în autobuzul 331 şi mă grăbeam să ajung la Arcul de Triumf. La Romană a urcat o tânără cerşetoare, care a scos din buzunarul jachetei de fâş o niconiţă şi a început să recite din “Luceafărul”. Nu câteva versuri stâlcite după ureche, ci 35 de strofe, recitate cu intonaţie şi cu respectarea tuturor nuanţelor şi a micilor arhaisme. Totul, cu o acurateţe de profesor pedant. Lipsea, ciudat, episodul cu Cătălin şi Cătălina…

“Luceafărul îmi place cel mai mult pe lume”

Călătorii o ascultau nedumeriţi, consternaţi parcă. Unii păreau chiar stânjeniţi de ceea ce auzeau, probabil pentru că ei nu ştiau nici măcar două-trei strofe. Iar ceea ce făcea tânăra cerşetoare nu mai era de fel cerşetorie. Era aproape o prestaţie actoricească, un spectacol. Era, oricum, cu totul şi cu totul altceva decât colindele trunchiate şi falsate grotesc, pe care micuţii aurolaci le prestează prin mijloacele de transport în comun, din octombrie până în februarie… Şi-a meritat din plin banii pe care câţiva binevoitori i-au strecurat grăbit, după ce ea a mai recitat, integral, “La steaua”. La fel de corect, la fel de nuanţat…

O ştiam pe fată încă de astă-vară, din tramvaiul 41. O întâlnisem prin iunie (poate chiar pe 15 iunie, ziua morţii poetului? – nu-mi mai aduc aminte) când, tot aşa, recita din “Luceafărul”. Am stat de vorbă cu ea atunci, cu gândul de a scrie despre această formă insolită de cerşetorie, pe care eu, cel puţinm nu o mai întâlnisem. Dar, tot aşa, m-am luat cu altele şi am renunţat la idee. Aflasem că o cheamă Roxana Magdalena, că are 25 de ani şi că a absolvit opt clase. Avea mari probleme cu familia şi era nevoită să locuiască pe străzi, pe unde apuca. La întrebarea mea, de ce s-a gândit tocmai la “Luceafărul”, pentru a cerşi bani, mi-a răspuns cu o căldură a vocii şi cu o intensitate a privirii care mi-au retezat orice suspiciune: “Luceafărul îmi place cel mai mult pe lume!” Dar ce-ţi place ţie la Luceafărul?” – am insistat eu, încă neîncrezător. “Îmi place pentru că acolo se spune tot”.

Visul Roxanei

M-am gândit mult, după această întâlnire, că s-au scris mii de pagini despre mesajul filosofic al poeziei lui Eminescu, despre denotaţiile şi conotaţiile versurilor din Luceafărul, despre inlfuenţele lui Schopenhauer şi ale culturii hinduse. Am uitat, în această cavalcadă sterilă şi ridicolă, cîă “în Luceafărul se spune tot”. Că este acolo şi o poveste de dragoste, tristă, simplă şi limpede, cu acces direct şi nemijlocit la nivelul de percepţie al unui adolescent. Fără ca prin aceasta Eminescu să fie mai puţin complex, mai puţin abisal sau, cum se spune acum, mai puţin “ofertant” pentru spiritele elitiste. Eram martorul şi beneficiarul celei mai vii şi mai adevărate lecţii despre Eminescu: “Luceafărul”, vârful creaţiei sale poetice, făcea să vibreze un suflet inocent, necontenit de cultură. Visul acestei fete – am aflat eu astă-vară – era să ajungă conductor de tramvai… Înainte ca ea să coboare din 331 la Televiziune, după ce i-am dat o hârtie de zece mii, am mai întrebat-o, cu o ultimă curiozitate: “Ştii ce zi este azi?”. “Este ziua lui Eminescu” – mi-a răspuns. Eu abia atunci aflam.

Miron Manega”