In Memoriam – Ion Rusu – Sărăţeanu, şef al Arhivelor Judeţene (1922-2013)

S-a născut la 1 februarie 1922, în localitatea Sărățel, ca al doilea copil din familia Vasile și Ana Rus.
Între 1928-1933 a urmat cinci clase primare la școala din sat. Între 1933-1941 a urmat cursurile complete ale liceului „Alexandru Odobescu” din Bistrița. În perioada 1941-1945 a urmat cursurile Academiei Teologice Greco-Catolice din Cluj. Între 1944-1945 a funcționat ca notar cercual la Viișoara și Sângeorzul-Nou. În perioada 1945-1948 a urmat cursurile Facultății de Litere a Universității din Cluj; în paralel, s-a angajat și a funcționat ca pedagog la internatul liceului „Inochentie Micu Clain” al eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla.
Între 1948-1950 a funcționat ca profesor la Școala generală Chiraleș. A continuat ca dascăl, în perioada 1950-1955, când a fost profesor la Școala Silvică din Năsăud. În anul școlar 1955-1956 a predat la Școala medie nr. 2 Năsăud. Din 1956 s-a angajat la Arhive, mai întâi la Năsăud, apoi, din 1969, la structura județeană a acestora, cu reședința în Bistrița.
S-a pensionat în 1983, ca șef al Arhivelor județului Bistrița-Năsăud.
A fost o personalitate deosebită, cu o structură intelectuală formată în tradiția perioadei interbelice. La aceasta s-au adăugat rigoarea și disciplina confesiunii în care a fost crescut și educat.
A marcat definitiv traiectul unei instituții – Arhivele – într-o perioadă când aceasta își căuta și definea identitatea, atât la nivel național, cât și local.
Perioada activității năsăudene l-a influențat și definit în evoluția profesională. Aici a venit în contact nu numai cu „miturile” acestui ținut, încărcat de greutatea „academică” a multora din numele ilustre cărora le-a fost leagăn, cât și cu ceea ce acestea au lăsat posterității. De aceea, prețuirea documentelor, a urmelor scrise din activitatea umană i-a devenit treptat, o a doua natură existențială.
De aceea, a adunat, atât cât i-au impus și permis timpurile, documente reprezentative pentru trecutul zonei. A determinat pe mulți din urmașii personalităților locale să aducă documentele rămase la Arhive, pentru păstrarea și „nemurirea” lor.
Trecut la reședința noii structuri județene a Arhivelor, în anul 1969, și-a propus un obiectiv important, acela de a o dota cu un sediu corespunzător cerințelor și specificului de activitate. Pentru aceasta, a bătut la porțile mai marilor de atunci, a reluat mereu și mereu, ideea necesității unui sediu modern, adaptat cerințelor și specificului activității instituției pe care o slujea.
În colaborare cu alte instituții/persoane responsabile a reușit, după o întreagă derulare a unor întâmplări și fapte – nu toate, pe placul autorităților timpului – să facă funcțional noul sediul al Arhivelor, din strada Gării, nr. 3-5.
A concentrat apoi aici, datorită condițiilor optime de păstrare, documentele din întregul teritoriu al actualului județ Bistrița-Năsăud. A lăsat în acest mod, o bază documentară bogată și importantă pentru cunoașterea trecutului de aici, de la care se „adapă” generații succesive de pasionați ai cunoașterii trecutului.
A fost și un intelectual implicat în cercetarea și aprofundarea cunoașterii trecutului acestor meleaguri. A scris despre oameni și fapte de demult, a fost colaborator la unele publicații locale – ziarul „Răsunetul”, periodicul „Arhiva Someșană”, seria II - cât și la publicații de specialitate editate de Arhive. S-a implicat în activități cultural-educative, dintre care amintim numai serbările aniversare ale centenarului nașterii poetului George Coșbuc, din anul 1966.
La vârsta senectuții, a rămas un spirit mereu iscoditor, receptiv la nou – dovadă și faptul că în deceniul al 9-lea al vieții a învățat tehnica utilizării calculatorului! – un om care avea întotdeauna o opinie despre varii aspecte ale vieții.
S-a stins la o vârstă respectabilă, la 29 ianuarie 2013, iar petrecerea la locul de odihnă veșnică s-a întâmplat în ziua când ar fi împlinit 91 de ani!
A rămas ceea ce a realizat pe parcursul unei vieți dedicate binelui comun, din care o mare parte a fost consemnată în filele unui volum omagial, la împlinirea a 90 de ani.
Volumul – cu titlul Sub semnul marilor înaintași. Ion Rusu-Sărățeanu la 90 de ani, Ed. Napoca-Star, Cluj-Napoca, 2011, 528 p, „inițiat și realizat de Alexandru Matei”, după cum este precizat pe copertă – descoperă pentru cei interesați pe Omul Ion Rusu.
De aceea, „compilatorul” rândurilor de mai sus – care și-a adus o modestă contribuție la realizarea volumului – încheie printr-un ultim omagiu și „încunoștințarea” celor care l-au cunoscut, a textului rostit la catafalcul celui evocat de bunul și constantul său prieten de o viață, Alexandru Matei din Cluj-Napoca.

Cuvânt de despărţire
„Îndoliată familie,
Întristată adunare,
Prea cucernici Părinți,
Două motive mă determină ca, în acest cuvânt de despărțire, să nu stărui în evocarea vieții și activității prietenului meu și, cred, al multora dintre D-vs.
Întâi, pentru că D-vs., cei de față, l-ați cunoscut bine, l-ați văzut și apreciat ca atare. Iar în al doilea rând, pentru că personal l-am prezentat, pe larg, în volumul pe care i l-am consacrat, la împlinirea celor nouă decenii de viață, anul trecut. Pentru rațiuni bine determinate, l-am intitulat Sub semnul marilor înaintași-Ion Rusu Sărățeanu la 90 de ani.
În consecință, mă voi rezuma la doar câteva gânduri răzlețe și, trebuie să recunosc, stropite cu lacrimile care mi-au muiat sufletul, după ce am aflat că inima lui, mare și bună, a-ncetat să-i mai bată. Printre altele, că:
- Am venit, în calitate de amic de o viață, să-l conduc, alături de familie, prietenii și cunoscuții săi – pe ultimul său drum pământean, știind că, în cazul că s-ar fi întâmplat altfel, plecând eu înaintea lui, la fel ar fi procedat și el;
- Am venit să fiu alături de membrii familiei sale, a Margaretei și a lui Septimiu, împreună cu toți ai săi, în acest moment atât de greu, întotdeauna, pentru cei care rămân în urm unuia dintre ei;
- Am venit ca, prin coroana depusă pe catafalcul prietenului Ucu, să-i aduc omagiul meu și al familiei mele, a soției Cornelia și a fetelor noastre, Lelia și Ileana care l-au simțit tot atât de aproape ca și mine. Iar în coșciug să depun – pentru a-l însoți în drumul pe care abia a pornit – un exemplar din volumul amintit – bineînțeles, dacă nu există vre-un canon, pe care nu-l cunosc personal, care mă împiedică să o fac;
- Am venit și ca să-l asigur p bunul meu prieten că, în măsura în care timpul și energia-mi vor ajunge, voi mai alcătui și coate la lumină un volum care să ne lege și mai mult unul de altul, prin nume. Și anume: Corespondența comentată dintre noi și prelungă, și bogată în idei și informații – care ne-a asigurat, i-aș spune, legătura tăcută, subterană, prin care ne-am comunicat unu altuia ceea ce nu apucasem să ne spunem prin viu grai, ori cele ce nu puteau fi formulate prin intermediul firelor telefonice, întotdeauna supravegheate. Dintre care, nu puține aspecte decurgând din pilonul confesional, care ne-a legat, având în vedere că amândorura, ni se prefigurase un destin asemănător (doar că el a și parcurs studiile Teologice, pe când eu doar urma să le încep în 1948, pe traseul Blaj-Roma, preconizat ca istoric al trecutului propriei Biserici, de către fostul meu profesor de religie și latină, unul din viitori mei corifei).
- Și am mai venit ca să destăinui că-n afară de prieten, i-am fost și „naș”, în sensul că l-am determinat să-și adauge, la numele de familie, și pe acela de Sărățeanu, astfel cum va ajunge să se impună în fața contemporanilor și cum va fi identificat în viitor, în postumitatea intelectualilor creatori;
- Am mai venit și împuternicit de câțiva dintre foștii colegi clujeni, respectiv Laurențiu Mera, Andrei Kiss, Livia Șomășfelean și Alexandru Tămaș; cărora li s-a adăugat și colegul Ionel Penea, profesor-păstor al arhivelor sălăjene, în Zalău, mai mulți ani și astăzi prezent, alături de noi – să le exprim regretul și durerea pierderii bunului lor coleg Ion Rusu Sărățeanu;
- Și, în sfârșit, pentru că amicul meu, bunul și dragul Ucu, n-a cerut să fie incinerat, îi spun: Să-ți fie țărâna ușoară! Iar familiei, cu sufletele cernite de durere, Margaretei, lui Septimiu și familiei sale: putere pentru depășirea acestui moment greu, dar și convingerea că au avut un asemenea înaintaș, greu de egalat nu doar fizic, ci și moral, spiritual, intelectual.
Alexandru Matei, Cluj-Napoca”.