Locul desfătărilor sau Capătul lumii?

Volumul Povestirilor cu tâlc, pe care Leon-Iosif Grapini ni-l aduce în atenție, a apărut recent la Editura Școala Ardeleană și beneficiază de o prezentare grafică elegantă, ilustrația copertei având semnătura Laurei Poantă; Meditație este titlul lucrării grafice de pe coperta întâi și, în contextul lucrării mi se pare a fi o îngemănare de bun augur. Spun asta pentru că volumul este unul aniversar, un dar pe care autorul și-l face la împlinirea vârstei de 60 de ani; timp potrivit pentru ca un autor la maturitate să îndrăznească, să iasă cu toată forța sa de creație pe piața de carte.
Distinsa Irina Petraș girează volumul cu o prezentare succintă, la obiect, a operei deja scrise a lui L.I.G. Am regăsit aici un fel de panoplie literară pe care sunt expuse cărțile publicate de L.I.G. de-a lungul activității sale literare, și nu sunt puține volumele, sunt semnificative pentru literatura transilvană în special, dar și pe dimensiunea națională a cărților de bună calitate.
Criticul Irina Petraș observă ,,sfătoșenia povestitorului,, / ceea ce explică , dacă mai era cazul, că autorul deține gena creației, și că, el face parte dintre acei scriitori care, dacă ar fi trăit în urmă cu secole și nu ar fi cunoscut slova scrisă, tot ar fi dus povestea neamului său, prin viu grai, mai departe. Mă gîndesc aici la cotecst, fac conexiune cu tradiția locului unde ,,desfătările,, au valențe străvechi și unde încă, la sărbători oamenii poatră cămașă de cânepă, un spațiu mioritic veșnicit pe genunchiul Masivului Rodnei, și care a devenit celebru și prin povestea casei de lemn strămutată de pe cursul Someșului superior, la Muzeul Satului din Capitală. O locuință care ea însăși este istorie, poveste, cum tot de poveste nemuritoarer e vorba când vorbim despre monografia Teatrului nescris de la Șanț.
De aici, în special, își alege L.I.G. personajele, îmbină carcaterele omului ce translatează de la sat la oraș, și invers, în acest demers real găsește forța de creație potrivită pentru a crea acel amalgan numai bun pentru a ne da o poveste-cultă. Într-un limbaj literar care abundă de arhaisme și regionalisme, de litera legilor nescrise ale locului, literatura sa prinde culoare și autenticitate, și se modelează perfect prin tehnicile scrisului modernist.
Fiind vorba de un volum de proză scurtă, am început să-l citesc, cum o mai fac uneori, de la finalul cărții. Și bine am gândit, pentru că volumul de față nu tine cont în alcătuirea sa de cronologie, spațiu fix; evenimentele sunt redate printr-un puzlle, piese potrivite după imaginația și harul autorului. Emoțional și tehnic vorbind aici este un fel de compediu al mărturisirii celor două lumi, ruralul și urbanul, spații din care autorul își extrage temele de meditație și de expunere a mirării că existm, așa cun un regizor bun face cu imaginiler pe o pânză simplă de cinematograf. Volumul se încheie cu povestirea care dă titlul cărții, dar mie, mai sugestiv mi se pare a fi pentru destinul literara al lucrării, titlul povestirii :Unirea de la capătul Lumii. Am început, zic, lectura cu acest calup de imagini, acțiuni, sentimente, evenimnete socio-istorice și mi s-a relevat brusc, un spațiu și un timp pe care Leon Iosif Grapini parcă în țese la război, așa cum mai fac încă femeile de pe Valea Someșului cu zadiile lor. O frescă posteveniment 1918, un tablou reconstituit din mitologia locală cu har și dorința de-a duce firul istoriei locului mai departe. Da, L.I.G. are forța naratorului, verbul său este năvalnic semn că deține adevărul faptului împlinit. Citind paginile de față, ai senzația că textul este scris dintruna, că a lucrat fără de pauze.
Volumul debutează, decupează lumea zilelor noastre, un conglomerat urban, vecinătate a marilor orașe, locul unde doar bănuim, intuim adevărata față și viață a vecinilor. Suntem prinși ca sub un borcan transparent în blocul de locuințe. Trăim sub monitorizare perpetuă și fără să știm. Textul cap-de-volum poartă titul: Perspectivă, și citind, ne recunoaștem, rând pe rând, noi, cititorii, în toate culorile și nuanțele cu care ,,pictează,, autorul. Este mai mult decât un exercițiu social, temă de adaptare la cotidianul actual, este un fel de studiu fin și la obiect a caracterelor umane. Descrierea personajelor este, adesea, făcută indirect, cu dibăcie și chiar cu ironie, ințelepciunea milenară a munteanului nimerit în conglomeratul urban fiind forța și curajul cu care developează scenele, care, fiecare în parte, însemană enrom pentru destinul cărții de față. Spuneam că autorul scrie în fortă, duce fraza cu patimă uneori, alteori cu dorința de-a nu lăsa în urmă semne de îndoială; totul este autentic ! Îți zici și nu vrei să știi că talentul și exercitiul scrisului au făcut din L.I.G. un foarte bun autor, unul care știe să îmbine ficțiunea cu realitatea absolută.
Cu cât am înaintat în lectura cărții, cu atat mai mult am întâlnit similitudini care îmi aminteau de Gabriel Garcia Marquez și Veacul său de Singurătate. Nu, civilizația montană care a contribuit masiv la formarea ca scriitor a lui Leon Iosif Grapini, zona transilvană nu are nimic în comun cu personajele uitate de Dumnezeu, dinpotrivă. Doar că și la el, stitlul, abordarea frustă și cursivitatea discursului sunt fațete ale aceleași umanități arhaice, încercate cu binele și cu răul de Dumnezeu însuși.
,,Locul desfătărilor,, este o carte ce deține lucruri serioase, spaime , bucurii dar și umor. Din loc în loc textele mai cad și în ispita poeziei, asta pentru că autorul a oficiat și liric în templul literaturii de-a lungul vremii și dragostea de poezie nu se uită. Am observat încă un lucru, care nu este la indemâna oricui ins care scrie, să te pui in poziția personajului, să scrii la persoana întâia. Dacă la un roman îți asumi acest lucru, mergi cu acest concept până la final, la un volum de povestiri se complică lucrurile, autorul trăiește, încearcă să trăiască pe viu mai multe destine, unele diametral opuse.
Povestirile au tâlcul lor, multe , cred că au ca sursă șezătoarea din satul copilăriei lui L.I.G. și el știe că rostul scriitorului este să recompună o lume veche pe pilonii lumii noi, să ducă povestea omenirii mai departe. Asta face cu succes și cu bucurie Leon Iosif Grapini, cel care este și redactor șef la revista Izvorul Someșului, unul dintre intelecutalii care creează, fac literatură, astfel marchează pe harta literaturii române acest teritoriu mustind de legende și mituri, colț de lume în care Cartea, obiect și spirit, rămâne de-a dreapta de Biblie.