Personajele lui Leon-Iosif Grapini

                Dacă aș citi treizeci de pagini de proză scrise de treizeci de autori români sau străini, fără a li se indica numele, iar printre ele una ar fi scrisă de Leon Iosif Grapini, i-aș recunoaște-o cu ușurință. Cei care i-ați citit romanele și proza scurtă (nu cărțile de versuri) - și amintesc aici: Capătul lumii (roman, 2004), Memorialul Cetății (roman, 2010), Viața, de la capăt (roman, 2018), Cetatea cu nebuni (proză scurtă, 2000, ediția a II-a, 2012), Capăt de linie (proză scurtă, 2012), majoritatea premiate de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Cluj -  sunt convins că îmi veți da dreptate.

                Oralitatea și fraza lungă de povestaș năsăudean, condimentată parcimonios cu arome livrești, bine cumpănite, - asta pentru respectarea criteriului estetic -, sunt virtuți stilistice remarcabile ale acestui prozator talentat și exersat, cu blazon, regăsite și în recentul său op intitulat Locul desfătărilor, Povestiri cu tâlc, (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021), despre care vom face vorbire mai la vale.

                Dacă vreți să călătoriți pe căile întortocheate ale memoriei afective împreună cu acest prozator răsfățat de magia cuvântului îngropat în uitare, din graiul năsăudean, dar înapoiat cu multă ingeniozitate în acest volum, vă propun să citiți textele reconfortante care vizează punctele cardinale ale vieții: nașterea, căsătoria și moartea, fiecare făcând parte din destin, cu alte cuvinte din condiția noastră umană, și aș enumera: Țăranul asimptomatic, Reportaj cu surprize, Spectacol cu peripeții, Invitație la nuntă, Fata bătrână, Sicriul, La un pahar de vorbă (Poveste pentru oameni mari), La seceriș, în care protagoniștilor le place să stea la taifas cu interlocutorul, fără a avea gabarit depășit de gură, strecurând din când în când enunțuri aforistice, ironii grave ori spumoase, fapt pentru care te atașezi de ei imediat. Datinile și obiceiurile (claca, povestea cununii, șezătoarea, la bere etc.) de pe valea superioară a Someșului Mare, acum pe cale de dispariție, sunt, de asemenea, povestite cu har, în care anodinul primește pregnanță; o fată bătrână a cărei viață conjugală este ca și încheiată, din proza cu același titlu, își caută ursitul recurgând la „bătutul talgerelor”, „legatul parilor” ori „a socului”, „căutatul cu ciubărul” sau „în oglindă”, „răsturnatul lobdelor” etc., toate pentru forțarea destinului, îndemnându-mă să subscriu la aserțiunea autorului: dacă „Finalul nu vă mulțumește, n-avem de ales, un mister trebuie să rămână, altfel viața e monotonă”. Firește, se fac aluzii și la satul contemporan, la viața sa socială, la modul de trai, când „tinerele neveste nu se mai încurcă a pune cartofi în pământ, vin piciocii la magazin”, iar satul este „plin de patroni care taie pădurile”, păstoritul nu mai este cel de altădată, s-a modernizat, ciobanii poartă adidași, au telefoane mobile, războiul de țesut nu este decât la muzeu, tunsoarea fetelor de la țară este „bob în valuri”, feciorii sunt la bar, unii la păcănele, alții la pocher electronic ori navighează pe internet.

                Prozele cazone (vezi Clipa deloc așteptată, Dincolo de gard, Spectacol cu peripeții, Ranița cu bucluc (să nu uităm că scriitorul este la bază ofițer și mai apoi a absolvit Facultatea de Geografie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca) au savoare și parfum de epocă și delectează cititorul, fiindcă aflăm multe dedesubturi din viața de cazarmă, de pildă cum se dădeau învoirile și permisiile ori asumarea riscurilor părăsirii unității militare etc. Trama lor este simplă: un bătrân sfătos sau un cârcotaș omniscient, de obicei văduvi, dornici să se confeseze, povestesc întâmplări picante din viața lor, inclusiv din cătănie, când amândoi „se drăgălesc” cu o fată rea de muscă, altă dată, protagonistul este însuși autorul ce scapă de bătaia microbiștilor feroviari sau relatează peripețiile întâmpinate după fuga din unitate pentru a se bucura de întâlnirea cu o fată.

Cele mai interesante proze din acest volum sunt cele cu deznodământ imprevizibil, cu tâlc, cum zice Leon-Iosif Grapini. Stăpân pe mijloacele epice, bine pieptănate, aceste plăsmuiri sunt excelent strunite și polarizează atenția în pofida finalurilor oarecum bulversante: Perspectivă, Despre singurătate, Căutarea, Așteptare, La colț, Locul desfătărilor, pe care le consider adevărate bijuterii literare. Intriga, expozițiunea și deznodământul sunt conduse atât de bine, încât, la final, ești tentat să reiei lectura, dar în cheia devoalată de autor. Imaginația prozatorului este formidabilă și captează atenția odată cu primele sintagme. În Perspectivă, pe opt pagini, eroul vorbește despre psihologia blochiștilor care își parchează mașinile unde găsesc un loc liber, fie el interzis, fiindcă „orașul e mare, autoturismele, multe, parcările, puține, fiecare se descurcă așa cum poate”; nu-i scapă nimic ochiului său vigilent, inclusiv faptul că o tânără are tatuat sub buric un trandafir, iar alta poartă o mărgică sub acesta; sunt mărunțișuri aproape inavuabile, surprinse, de fapt, de ochiul experimentat al unul papagal (!). În Singurătate, se glosează multe gânduri pe marginea sentimentului de solitudine, ca să aflăm, la sfârșit, că toată confesiunea aparține unei sperietoare (!) „aflată la o răscruce de drumuri și uitată în această răspântie încă din vremea când aici (…) exista o livadă”. Un text închegat, cu un final la fel de derutant, este Căutarea; scriitorul inventează o altă poveste cu o nevastă crescută la orfelinat, ajunsă chelnăriță, ce este părăsită de ființa iubită, iar ea a pornit în căutarea acesteia, zi de zi, uneori și noaptea, pentru ca să aflăm că ființa căutată nu este altcineva decât câinele (!) de care se atașase ca de un iubit. În Așteptare participi afectiv la suferințele prin care trece un sclav, o ființă lipsită de libertate, vândută ca o marfă oarecare de mai mulți stăpâni, pentru ca să afli că „ființa” este, de fapt, un cal (!). În textul La colț, trăiești cu impresia că o pereche de tineri au înfiat un copil de la orfelinat, pe care l-au agresat, l-au bătut și călcat în picioare, dar „copilul” este, de fapt, un covor (!). În Locul desfătărilor, de-abia spre final ghicim că, de fapt, ne aflăm în biblioteca prozatorului și am ascultat confesiunea unei cărți (!), prima „iubire” a acestuia. Toate aceste „personaje” negrăitoare – mă rezum să afirm - și-au găsit, în sfârșit, autorul!

În general, proza lui Leon-Iosif Grapini excelează prin cumpătare și echilibru, virtuți specifice scriitorilor ardeleni, de aceea vă invit la o lectură plăcută și incitantă.

                                                                                             Icu Crăciun