Menuţ Maximinian, eveniment de răsunet la Uniunea Scriitorilor

Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Cluj şi Editura Școala Ardeleană au organizat un eveniment important pentru literatura bistriţeană şi nu numai, lansarea noului volum de versuri „Crucea Nopţii” de Menuţ Maximinian.
Moderatorul evenimentului a fost Irina Petraş, preşedintele Filialei clujene a Uniunii Scriitorilor din România: „Ne găsim aici ca să-l întâmpinăm pe tânărul poet Menuţ, care a venit cu noul volum de versuri, la Uniunea Scriitorilor din România... Pornind de la caligrafia japoneză, aflăm că se pot realiza opere artistice prin mai multe pensule manipulate odată, dar în acelaşi timp se poate ajunge la nişte efecte extraordinare, cu mişcarea inocentă, liberă şi aparent simplă a unei singure pensule care la un moment dat îşi desparte firele în aşa fel încât pot să răsară nişte valenţe extrem de complicate care să aprofundeze mesajul print. Menuţ lucrează cu această pensulă pe care o apasă cu un soi de indecenţă deschisă spre lume în aşa fel încât complică lucrurile, dar pe care le vezi doar după ce iei cartea şi o citeşti de mai multe ori. Îl felicităm, îi urăm bun venit şi mult scucces pe mai departe”.

„Menuţ Maximinian are un nume frumos, un nume de poet. E un poet autentic, deşi mulţi îl cunosc ca gazetar, însă are articole de critică literară în urma cărora pot spune că e un critic literar foarte temeinic, dar e poet şi-n critica literară. Mă bucur că a venit spre Uniunea Scriitorilor. E o poezie bună în această carte, lucru pe care l-am spus şi în prefaţă, nu am decât cuvinte de laudă, după cum şi merită”, a spus criticul Constantin Cubleşan.
„Sigur că l-am cunoscut pe Menuţ Maximinian în calitatea lui de jurnalist şi de observator al fenomenului cultural bistriţean, şi nu numai. Şi eu, ca şi Cubleşan, am crezut că numele său e un pseudonim, dar e bine când un poet se naşte cu numele gata făcut şi nu mai trebuie să-şi caute nume. Este un lucru sigur: ai numele, nu-ţi mai rămâne decât să clădeşti în jurul numelui un poet. Cartea mi se pare de o seninătate copleşitoare. E o carte foarte-foarte senină. Dacă m-ar fi întrebat, i-aş fi pus titlul „Copilul de apă”. Are o diafanitate, e invadată de lucruri pozitive, de senin, de amintiri din copilărie care par nişte acuarele sau desene foarte fine şi foarte pozitive. Viziunea asupra lumii este o viziune optimistă, limpede, o viziune cât se poate de clară, de limpede, de senină. Şi scriitura este foarte fină, fiecare poezie este foarte fin şi foarte atent caligrafiat şi se opreşte la timp. Mai mult, are o tehnică a trambulinei, se porneşte şi pe urmă te lasă să pluteşti. E o carte plutitoare. Ca de exemplu „Mărul copt, Ritmul ne colindă, Nu e nevoie de fluier, Mioarele pas pe cărarea cât un fir de aţă”. Deci, vezi o cărare cât un fir de aţă şi nişte mioare ca nişte mărgele. E o imagine serafică, frumoasă, o imagine aproape bucolică, dacă n-ar fi firul de aţă care-l face suprarealistă. Copiii vorbesc în ritm de nea. Totul e plinde bucurie. Copiii vorbesc după cum ninge. „Lumina arde sub covor”, desigur aici nu-i vorba de un incendiu ci e vorba de o lumină care emană până şi de sub pământ, de sub podea. Până şi cerul este un cer pufos. E o carte frumoasă, blândă. „Copiii zboară pe aripi de gâşte”, până şi copiii au aripi de gâşte şi zboară pe ele. Până şi citimirele, mormintele plutesc. E o viziune, toate plutesc în cartea lui. Până şi morţii sunt fericiţi în această carte, morţii îngropaţi pe pajişte, la umbra pomilor. Nu au nimic macabru, funebru. „Casa noastră are pereţi albaştri”, „Sufletul este o pasăre albastră”, poetul însuşi este o pasăre albastră care se înalţă. E o carte care ne induce o stare sufletească bună, o carte senină, o carte pentru care nu pot decât să îl felicit pe Menuţ Maximinian şi să-l invidiez pentru că mai are încă puterea de a arunca zgura de pe lume. Pentru că toţi suntem tentaţi să vedem lumea în culori sumbre şi acoperite de nori negri. El face o operă terapeutică pentru cititori, încearcă să cureţe lumea de zgura cu care este acoperită. E o carte pe care o recomand ca o lectură pentru momentele când sunteţi trişti şi apăsaţi de griji. Felicitări” a spus poetul Ion Mureşan.
„Este un volum în care se clarifică nişte direcţii, este o amprentă care tinde să fie inconfundabilă. În poezia lui găsim spiritul satului, care trăieşte la oraş, în modernitate, care aduce şi inocenţa, dar şi o foarte stăpânită nostalgie. Aici este noutatea lui. Crucea este o lumină, reprezintă iubirea, vedem dorinţa contrastelor care există în firea fiecărui poet. Avem un registru diversificat din punct de vedere al tematicii, existând lucrurile care unesc, care dau un sens, care ne arată că suntem în preajma unei poezii care se conturează”, a spus criticul Andrei Moldovan.
„E o carte de Paşti, biletul lui de intrare în lumea literară. Are cărţi foarte bune de etnografie care rămân în patrimoniul tradiţional. Contează foarte mult în ce lume te învârţi, la ce edituri publici şi e important mentorul. A ştiut să asculte de Andrei Moldovan, dar şi de Irina Petraş şi a ieşit un volum cu care ne putem lăuda şi noi ca editură”, a declarat editorul George Vasile Dâncu.
„În numele colegilor de la „Răsunetul” îl felicit, este o carte care-l reprezintă, fiind oglinda a ceea ce este el în viaţă, un om senin de care se ţine cont, mereu cu zâmbetul pe buze. Asta este foarte important în lumea aceasta plină de zgură. Este o carte a senzaţiilor fragede care face bine lecturii”, a declarat Gavril Moldovan.
Zorin Diaconescu, a vorbit, la rândul lui despre autor: „ Totul e bine când se termină cu bine, a spus W. Shakespeare. Ce am înţeles eu din „Crucea nopţii”? Pe Menuţ Maximinian, dacă-l vezi zi de zi, îţi dai seama că trăieşte într-un univers care nu este deloc de caligrafiat şi nici de pastelizat. Cine îşi câştigă pâinea în media în ziua de azi înseamnă că are un sistem nervos rezistent, rezistă şi olfactiv, şi auditiv, şi raţional, şi iraţional la toate încercările absurdului. Şi trebuie să rămâi cumva întreg la minte dacă vrei să continui şi a doua zi. Menuţ nu este nostalgic după sat, cum crede lumea, care-l asociază cu Dumbrăviţa. Menuţ este născut la Timişoara, nu la Dumbrăviţa. Deci, nu vă faceţi iluzii. Este un produs al asfaltului, nu este un produs al pastelului. Dar are nevoie să-şi inventeze această Dumbrăviţa, aşa cum mi-am inventat eu Sălcuţa, ca să nu încep s-o iau pe străzi urlând. De aceea, sau aşa înţeleg eu „Crucea nopţii”, e o cruce pe care o purtăm, şi el şi alţii, nevoiţi să trăim în noapte atunci când am tânji după puţină lumină. Şi atunci, când nu găsim acea lumină trebuie s-o inventăm. Unde o inventăm? Într-o carte pe care o scoatem la Şcoala Ardeleană de poezie, unde pereţii sunt albaştri, păsărelele sunt albastre, poetul este albastru, copilul este de apă, unde nu există vrăjmăşia, duşmănia, ştirile cu toporul în frunte, lume în care trăim în ziua de astăzi. Pentru că trebuie să înţelegem media ca pe un produs. Nu se mai poate vinde de la o vreme încoace, de când, prin digitalizare, s-au multiplicat îngrijorător canalele de comunicare, nu mai putem vinde decât ceea ce-i place consumatorului. Consumatorul nu mai vrea să fie informat. Consumatorul vrea să i se dea dreptate. Eu am înţeles această carte ca pe un exerciţiu de revenire la normalitate. Şi aici se leagă perfect de ceea ce „predică” Ion Mureşan de vreo câţiva ani de zile, că acolo unde este rău în lume trebuie să se nască poezia care, aşa ca un fel de anticorp, înghite acest rău. Păi, această „Cruce”, pe care o duce Menuţ prin noapte generează anticorpii despre care a vorbit toată lumea. Eu zic că cu toţii am avea nevoie, la un moment dat, de o astfel de „Cruce a nopţii”, pentru că, să ştiţi, nu numai media este infestată, şi viaţa noastră universitară începe să fie la fel, şi viaţa din învăţământ. Iată de ce avem nevoie de câte un om care să încerce să inventeze. Este un mod de a lua vacanţă de la propria noastră existenţă. Lectură plăcută!”.
Olimpiu Nuşfelean, directorul Mişcării literare, a vorbit, la rândul lui despre autor: „Menuţ, s-a spus aici, are o activitate diversă, bogată, diversă, din mai multe zone de activitate culturală şi literară. Este ziarist, este om de televiziune, dar este şi un foarte bun etnolog. A făcut cercetare şi a publicat cărţi de specialitate care pot fi luate în considerare de publicul larg, de cititori, şi de specialişti. E un reporter bun, e critic literar, e şi prozator. Poate că, fără să ne spună, continuă să scrie şi proză. Am citit cartea lui cu interes. Ce m-a frapat de la început este discursul, construcţia poemelor, poeme scurte, succinte, nu s-a lăsat tentat de discursivitatea poeţilor actuali, pentru că predomină, şi în generaţia lui, o discursivitate lăsată în voia condeiului sau a imaginaţiei. E un poet, aş zice un citadin, care are nostalgia universului rural pierdut oarecum şi regăsit în câteva pulsiuni actuale. Pentru că trimiterile care s-au făcut foarte frumos la poeziile lui, la acest univers, oarecum sunt recuperări de la ferestrele de la biserica bunicii, cum spune într-o poezie. Aceasta este viziunea lui poetică asupra realităţii şi de aici vine şi lejeritatea, „uşurătatea”, în sensul frumos al cuvântului, uşurătatea acestei viziuni şi poezii care pluteşte prin realitate şi ne întoarce spre o existenţă pe care am dori-o. Fructul oprit este această frumuseţe a lumii care aproape că ne este interzistă, este oprită datorită nouă, datorită nedesluşirii noastre în existenţă. Notaţia nu e neapărat o modalitate estetică sau o motivaţie estetică, ci mai mult e una generată de condiţia insului vacant, care notează din mers, observă, notează şi reţine câteva pulsiuni lirice ale existenţei, ale lumii. El lasă ca sugestia să lucreze. „Copilul de apă” e un poem care funcţionează în sine, foarte frumos, fără mari corespondenţe la realitate. Iar metafora din el face un transfer absolut al notaţiei. Versurile lui ascund o poveste dramatică, precum în „Singur” sau chiar şi în „Crucea nopţii”. Satul nu este al lui, propriu-zis, e un sat recuperat, care-l influenţează. Mi se că pare ultimul grupaj, ciclu, acela generat de inspiraţia călătoriilor sale prin lume. Aici poate e mai mult el, are poezii realizate foarte bine şi rotunde. Vreau să-mi exprim bucuria şi încrederea în mersul său poetic şi să-i urez succes în continuare”.
„Trăiesc într-un mediu în care nu sunt încojurat doar de literatură, ştirile pe care le scriu la ziar sunt din toate palierele, iar cele mai accesate sunt cele legate de tragedii. Odată ajuns acasă, încerc să mă deconectez de ceea ce am trăit peste zi şi să-i fac loc şi scriitorului. Cartea s-a născut din refugiul într-o lume poate paralelă decât cea în care trăim. Sunt trăirile copilului de apă ajuns pe asfalt cu dorinţa de a se refugia într-o lume fantastică, într-o casă cu pereţi albaştrii. Cred că am purtat cu mine mereu această cruce a nopţii, care până la urmă nu reprezintă decât aducerea luminii într-o lume a întunericului. Mulţumesc editorului George Vasile Dâncu. Dacă apari la Editura Şcoala Ardeleană, se întâmplă în urma unei selecţii şi înseamnă că contezi în această lume literară. Mulţumesc prefaţatorului Constantin Cubleşan, unul dintre criticii „temuţi” ai ţării. Este o voce care contează foarte mult. Mulţumesc lui Andrei Moldovan care la un moment dat m-a readus de pe cărare pe drum. Mulţumesc gazdei noastre Irina Petraş pentru toată susţinerea”, a declarat autorul.
Evenimentul, la care au participat mulţime de scriitori din Capitala Transilvaniei, s-a încheiat cu o sesiune de autografe. A fost, pentru Menuţ Maximinian, ca o sărbătoare de Paşti, biletul de intrare în rândul scriitorilor profesionişti, după cum s-a spus la lansare.