Mereu Icoana Eli

Pentru poetul Virgil Şerbu Cisteianu, directorul publicaţiei „Gând românesc” din Alba Iulia, „Icoana Eli” este tema centrală a poeziei pe care ne-o prezintă în trei volume. „Alte poeme pentru Icoana Eli”, volum apărut la Editura Gens Latina, este o continuare firească a cărţilor „Poeme pentru Icoana Eli” şi „Icoana Eli”, cuvântul Eli fiind ca un ceas al rugii, aşa cum se întâmpla şi pe cruce: „Eli, Eli, lama shabaktani”, adică „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit”. După cum afirmă în prefaţă Nicolae Stoi, Virgil Şerbu Cisteianu e un neotradiţionist care propune, prin versurile lui, descoperirea unor coduri: „Am înţeles că adevărul/ e plictisitor/ de aceea nu l-am scos/ pe Dumnezeu din circulaţie”. Într-o profundă meditaţie poetul se va reîntâlni însă cu divinitatea, descoperind „Fericirea prin fericire/ cu mai multă convingere/ recâştigând justiţia”. În momentele grele îşi aduce aminte „de gestul crucii”, descoperind, în grădina sufletului, „o lume a minţii/ fără spaţiu”. Versurile se coalizează pentru primirea, aşa cum se cuvine, a celebrei icoane: „Va veni vremea/ când icoana/ se va coace/ în gânduri/ şi va cădea/ de pe altarul ei/ ca fructul/ din grădina/ creată de el”. În această atmosferă plină de emoţii creştine, stele plâng, iar întunecatul cer caută „lacrimile singurătăţii”.

Poezia lui Virgil Şerbu Cisteianu este cu o formulă fericită: „Ondulaţiile mele sufleteşti/ scriu iubirea de poezie/ mereu în stare de veghe”. Dacă la începutul cărţii divinitatea este privită cu reticenţă, odată cu descoperirea sacralităţii cuvântului descoperim că „Dumnezeu e un amurg vesel”. Despre atelierul de creaţie în care se conturează poezia ne spune însuşi autorul: „Scriu poezie fiindcă/ scriu!/ Ea îmi inspiră regrete absurde/ alteori pur şi simplu monstruoase”. Psalmii sunt adevărate rugăciuni în care redescoperim rugăciunea către Dumnezeu: „Înveşmântată în poeme/ treci prin codrii inimii mele/ în nopţile grele/ când pleoapele-mi apasă/ forma vie a inimii/ scăpărând în geana serilor/ gândul meu”. Când versurile devin poezie, timpul se comprimă, destrămându-se încet, precum şiragurile de cuvinte întru aşteptarea creaţiei: „Doar poeţii înzestraţi/ pot crea o lume care fascinează”. Poate unul dintre cele mai frumoase poeme este „Pomul vieţii”, în care poetul redescoperă esenţele vieţii: „În nădejdea rugilor mele/ am încercat să culeg/ roadele universului”. Când poetul devine una cu poezia, sensibilitatea este accentuată: „Aud plânsul eteric/ al acestei lumi/ şi văd florile/ cum îşi rup rădăcinile/ din inima mea”.

O poezia înveşmântată în cuvinte, în care sărbătoarea este pregătită să se închine la Icoana Eli.