Nicolae Ceauşescu -de la copilul desculţ, la şeful de partid şi de stat (1)

Cuplul prezidenţial al României, despre care am început a vorbi în ziua cea de ieri a parcurs un drum sinuos şi plin de vexaţiuni până să ajungă pe ultima treaptă socială, cea de sus. Se vede însă perfect justificată cugetarea lui Dimitrie Cantemir, voievod şi el, că ”Atunci când vrea să te trântească, norocul mai întâi te înalţă.”

Nicolae se născuse în familia lui Andruţa Ceauşescu din Scorniceştii Argeşului în anul marii Uniri a românilor -ianuarie 1918. Familia era săracă, ţărani într-un fel de sărăcie universală a marii mase a poporului, ca să nu spunem cruntă mizerie, deşi troglodiţii de azi se laudă cu ”democraţia” de atunci. Masele de ţărani şi muncitori habar n-aveau de beneficiile aşa-zisei democraţii. Pentru ţăran, dreptul de a vorbi e dat de Dumnezeu, nu de vreo democraţie.

Copilul Nicolae este înscris la şcoala sătească din Scorniceşti, unde merge desculţ şi cu rechizite de împrumut (amintindu-mi destule din propria-mi copilărie). Nu este strălucit la carte, mediocru mai degrabă, dar este ager altfel, încăpăţânat. Din poza anilor mai târzii cu ceva, ne privesc nişte ochi vii, arzători, „în spatele cărora- cum se exprima Caragiale despre Eminescu- se vedea că locuieşte cineva înăuntru”. Sub această trăsătură, pe care unii o percep ca negativă, o oarecare încăpăţânare, se ascunde în realitate o micropersonalitate ce are să se dezvolte extrem de interesant. Au fost Călin Popescu Tăriceanu, Corneliu Coposu, Crin Antonescu, Traian Băsescu, Einstein şi câţi alţii şcolari străluciţi? Învăţarea papagalicească ce bucură prosteşte profesorii ei înşişi mediocri nu atestă caracter, gândire şi personalitate, ci dimpotrivă, lipsa acestora.