Nicolae Ceauşescu -de la copilul desculţ, la şeful de partid şi de stat ( 7)

Cuplul prezidenţial s-a dovedit reciproc afectuos la proces, atestând o relaţie frumoasă, de o viaţă. Victor Stănculescu poruncise (zice Dorin Cârlan) să-l împuşte „întâi pe el şi apoi pe ea”./ „Amândoi plângeau ca nişte copii”- zice Cârlanul, amintindu-şi. „Doar n-o să ne împuşcaţi ca pe nişte câini!” –spuneau Ceauşeştii. Elena s-a rugat să fie lăsată să moară alături de soţul ei, ceea ce „generalul”, acest Bruttus al nostru (Victor Stănculescu-n.n.) a acceptat”. O femeie de serviciu – Suzana Andreieş - spunea în graiul ei simplu, popular:”A iubit-o mult. Ceauşescu nu ieşea din cuvântul ei, dar şi tovarăşa se interesa de el, dacă a mâncat, dacă are tot ce-i trebuie, dacă e mulţumit…” Ultimele cuvinte ale primului preşedinte al României au fost: „Trăiască Republica Socialistă România! Istoria mă va răzbuna.” Putem spune că a dovedit curaj deosebit . Zadarnic s-au căutat conturi secrete. Mai uşor am putea căuta conturile democraţilor de azi. Trăiau ca noi, oamenii de rând. Coana Leana avea carnete de CEC cu bani puşi pentru fii lor, iar salariile „tovarăşului” erau puse toate într-un sac şi explicată riguros luna, ziua încasării. El muncea şi trăia pentru popor şi nu-şi cheltuia banii. I-a pus toţi, cu data luării salarului într-un sac, spre a i se recunoaşte onestitatea. N-a reţinut nimic pentru sine ori familie. Se socotea în slujba poporului. Dacă guvernanţii noştri ar avea un astfel de comportament, poporul le-ar ridica statui. Economiile pentru copiii lor proveneau de la „tovarăşa”. Cinstea lor a fost remarcabilă, comparativ cu ce ştim azi. El nu era cheltuitor, nici chefliu, iar palatele, casele de la mare şi munte, ca şi imensa „Casă a Poporului” erau efectiv ale poporului, in integrum. Restul sunt minciuni şi propagandă prostocratică.

Românii, creştini şi iertători, le-au pus la cap o cruce şi adesea flori. Istoria, care toate le cerne şi le aşează la locul lor, încă nu şi-a spus ultimul cuvânt, deşi a modificat deja esenţial percepţia multora. Nu în sens nostalgic şi năuc, ci ca martori ai istoriei. De observat ar fi pentru cine doreşte, destinele celor care au fost asasinii Ceauşeştilor - destine tragice, întunecate, cu regrete, disculpări târzii, morţi sumbre, căci criminalii şi complicii lor nu pot avea linişte. Să-l lăsăm doar pe Ion Caramitru- un protagonist manipulat ca o păpuşă - să se destăinuiască: „Dacă aş fi Ion Iliescu şi aş crede în Dumnezeu, mi-ar fi teamă de judecata divină pentru morţii de atunci. ..Da, a fost o revoluţie a oamenilor, dar oamenii au fost înşelaţi.” (şi mulţi împuşcaţi ca nişte iepuri ce căutau lucernă străină.)