Andrei Marga: România în contextul crizei Ucrainei

Războiul nu este deloc un sport. Din nefericire, mor oameni, se demolează construcții, slăbesc industrii, săracii devin și mai săraci, climatul internațional se deteriorează pentru ani. Iar dacă războiul din Ucraina continuă, distrugerea va fi atât de mare, încât lumea ia direcții ce ies de sub control.

A da explicații indiscutabile despre acest război mai cere timp. Mulți o fac, dar puțini semnează cu nume propriu ceea ce vociferează. Ca de obicei, sunt încă necunoscute. Abia la negocieri încep să se pună pe masă faptele, iar arhivele aduc de obicei surprize. Doar abordarea cuprinzătoare a situației poate da răspunsuri viabile.

Se vorbește, imprudent, de „eroi”. Numai că nu are cum să fie erou la propriu cine își face din propria țară țintă de bombardamente care puteau evitate, cum spun specialiști americani. Cu „eroi” de aceștia pierde însăși civilizația – de data asta cea europeană, în primul rând.

Rusia întreprinde evident o incursiune militară de amploare în Ucraina. Ea încalcă suveranitatea acestei țări căutând să-i determine cetățenii să obțină renunțarea la intrarea în NATO, de către regimul de la Kiev, demilitarizarea  și federalizarea țării.

Se pun deja multe întrebări. Care este originea conflictului? Ce s-a încălcat în conflictul din Ucraina? Care este răspunsul adecvat al NATO? Ce are de făcut România? Cum se va încheia conflictul? Ce aduce prelungirea lui? Cine are dreptate? Cum sunt de evaluat atitudinile oamenilor? Ce putem spera? Ce lume se conturează?

Cum se vede ușor, mulți sunt atât de înrobiți clișeelor, încât confundă libertatea individuală, relațiile între state ca subiecți de drept, capacități militare, ideologii, politici. Dar și în asemenea condiții, în care chiar și creștinismul, ce ține firesc lumea laolaltă, este ignorat, adevărul sprijinit pe probe certe este de adus la lumină. Căci doar acest adevăr duce la pace durabilă! Iar adevărul nu este stabilit la vot și nu este cazul să se ia în brațe din nou argumentele mai slabe!

Conflictul actual din Ucraina opune nemijlocit Rusia și Ucraina, dar deciziile majore se iau, cum se observă, la Moscova și Washington DC. Dacă luăm în seamă arhivele și presa, americană și germană, aflăm cu detalii că înțelegerile Gorbaciov-Reagan, Gorbaciov-Bush, Gorbaciov-Kohl și-au asumat două decizii de reorganizare a Europei la începutul anilor 1990: Rusia se retrage din centrul continentului, unde rămăsese de la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, și, așa cum declara atunci secretarul de stat James Backer,  „NATO nu se extinde cu nici un centimetru”. Toți cei implicați în decizii (secretarul de stat adjunct, consilierul de securitate american, cancelarul și ministrul de externe german, liderii francezi și mulți alții) au exprimat această poziție. Președintele Bill Clinton a precizat mai târziu că niciun soldat și nicio armă nu vor fi amplasate în țările ce intră în alianță.

Comunicatul summitului NATO de la București, din 2008, potrivit diplomatului american responsabil, a consemnat în mod inexplicabil - căci delegația americană, Germania și Franța s-au opus - primirea Ucrainei și a Georgiei în alianță. S-a intrat astfel pe centura de securitate a Rusiei, iar președintele acesteia a reacționat pe loc.

S-a aplicat apoi politica lui Zbigniew Brzezinski de smulgere a Ucrainei din asocierea cu Rusia și s-a creat, cum spun geostrategii francezi și germani, artificiul mișcării portocalii la Kiev. Cu aceasta nu s-a rezolvat vreo problemă, nici măcar una ucrainiană, căci democratizarea a fost înlocuită cu distincția amic-inamic a lui Carl Schmitt și cu diabolizări, ce distrug îndeobște democrația. Se acuză azi aducerea de militari străini, creșterea banderismului (nazismului) , înarmarea biochimică și nucleară.

În relația dintre supraputeri, înțelegerile nu au mai contat, dialogul a încetat, s-a ivit criza Crimeii și s-a intrat pe calea stearpă a sancțiunilor. Direcția înțelegerilor a mai rămas doar în domeniul armelor strategice.

Înțelegerea suveranității moștenită din Pacea Westfalică – cu cele două componente: neamestec în treburile interne și inviolabilitatea frontierelor – este încălcată. Mulți oameni protestează și era de așteptat.

În fapt, însă, această  înțelegere a suveranității nu mai funcționează demult. Henri Kissinger, care este azi avocatul restabilirii suveranităților, a scris negru pe alb că este nevoie de „un sistem westfalian informat cu realități de azi” (World Order, 2014, p. 373). Suveranității naționale i se cere să încorporeze coordonarea cu celelalte state, în primul rând cu vecinii.

De altfel, noua înțelegere a suveranității s-a aplicat de către supraputeri în intervențiile din Panama, Jugoslavia, Irak, Afganistan. Fiind conținută și în Carta sa, ONU și-a asumat-o. Noua înțelegere a fost aplicată și la primirile în Uniunea Europeană și NATO – România, de pildă, fiind obligată să facă dovada reglării relațiilor cu vecinii, încât conflictele să fie excluse.

Astăzi se acceptă „indivizibilitatea securității”. Președintele Franței și cancelarul german au reafirmat-o nu demult, la Kiev, când au precizat că „nu există securitate împotriva cuiva, ci numai cu acesta”. Principiul „indivizibilității securității” este, de altfel, asumat și în acordurile ce stau la baza ordinii europene actuale: Actul final de la Helsinki (1975), Carta de la Paris pentru o nouă Europă (1990), Acordul dintre NATO și Federația Rusă (1997).

Suveranitatea westfalică a putut fi păstrată în mediul schimbător al vieții internaționale câtă vreme statele apelau la „rațiune”. Dar, cu toată pledoaria lui Kant și eforturile președintelui Woodrow Wilson, acest apel nu a mai fost urmat. Până la noi, cei din zilele noastre, republicile nu s-au dovedit mai pașnice decât monarhiile, extinderea comerțului mondial a antrenat războaie, iar sfera publică este manipulată (Jürgen Habermas, Einbeziehung des Anderen, 1999, pp. 197-201). Ca urmare, soluția nu mai poate fi decât încorporarea în suveranitatea statelor a acordurilor în care se stabilesc obligații reciproce de securitate. Însăși evoluția dreptului international a fost în direcția încorporării.

Un ziarist redutabil remarca faptul că „Ucraina nu este în NATO, dar NATO este în Ucraina”. Nu am date univoce la dispoziție, pentru a putea evalua. Alianța este una, țările luate individual alta, initiativele private altceva. Știm însă că Acordul din 1997 dintre Federația Rusă și NATO este în vigoare. Nu a fost denunțat de vreo parte.

Desigur, întrebarea ridicată odinioară de secretarul de stat James Backer – de ce nu ar fi primită și Rusia în NATO?, la care, se știe, liderii ruși nu au reacționat negativ – se redeschide. Nu dă rezultate graba de a da răspunsuri comode, căci ar fi superficiale, iar istoria nu s-a sfârșit.

Sunt însă de părere că este nevoie acum de doi pași mari. Primul ar fi lămurirea din nou a relației dintre drepturi individuale, state, dreptul international, ideologii și aspecte militare, în cadrul cunoașterii societăților actuale. Acum, prea mulți decidenți le amestecă și trag concluzii aiurea. Vederile lor au de a face prea puțin cu viitorul, încă opac, în timp ce improvizațiile și oportunismele le umplu mințile.

 Al doilea pas ar consta în noi acorduri strategice. În definitiv, Ucraina este terenul pe care, din păcate conflictual, se pregătesc noua arhitectură de securitate în Europa și noua relație a supraputerilor.

         Ce are de făcut România în acest context?Țara noastră a făcut deja un remarcabil efort umanitar față refugiați ai conflictului. Ca simplu cetățean, mă întreb, însă, la rândul meu: nu ar trebui să meargă haine, mâncare, pregătire în engleză etc. nu doar la refugiați, care nu vor pe aceste meleaguri, ci și la numeroșii copii oropsiți ai României actuale?

Cunosc dosarul relațiilor româno-ucrainiene căci, la un moment dat, am răspuns, din partea guvernului României, de cooperarea dintre cele două țări. Am elaborat atunci proiectul universității din Cernăuți, cu profil în limbile ucrainiană-română-germană-ebraică, spre a recupera tradiția excepțională a Bucovinei, și am inițiat acțiuni de cultivare a limbii și istoriei românilor de acolo. La invitația instituțiilor europene, am lansat programe în regiune, iar ca rector de mare universitate am cooperat cu universitățile deloc neglijabile din Kiev, Cernăuți și Odessa.

Teza mea este aceea că România nu are ce căuta în conflictul din Ucraina. Sunt pentru o Românie neangajată militar, dar activă și inovativă diplomatic și cooperantă pentru a-și promova interesele. România ar câștiga enorm dacă ar prezenta neîntârziat un proiect propriu, cu o înțelegere mai profundă a situației, susținută de cultură și inteligență. Ea ar putea folosi situația creată pentru a-și promova propriile interese relative la dezvoltarea din teritoriile istorice românești, la drepturile minorităților din Ucraina, la comerț în regiune și la cooperare între națiuni ce se respectă. Într-o primă instanță!

România ar trebui pregătită pentru ceea ce vine. Din nefericire, în ultimii cincisprezece ani, ea și-a distrus politica externă. Țara noastră înfruntă azi efectele, inclusiv economice, ale desfigurării statului de drept democratic și scăderii nivelului de pregătire și este la mâna unor decidenți mediocri. Simpla înarmare a unei țări sleite nu rezolvă mare lucru.

Cum se va încheia conflictul? Rusia, Ucraina și SUA declară că nu vor război. Dacă luăm cuvintele la propriu, există încă șanse pentru o soluționare pașnică. Se folosesc însă aceste șanse?.

Încrâncenarea și încurajarea la război nu sunt înțelepte. Va fi istorie, cu oameni, și după acest război. Oricum s-ar sfârși ostilitățile, nu va fi pace fără ca Rusia și Ucraina să-și garanteze reciproc securitatea. Cum prevenea Helmut Schmit, amestecul în relațiile ruso-ucrainiene este o mare eroare. Adaug că fără acea garanție Europa însăși rămâne în crize.

Așa cum arată lucrurile în acest moment, soluția realismului politic, recomandată de istorici englezi și germani și elaborată în universitățile Chicago și Harvard, este profundă. În rezumat, ea înseamnă: Ucraina își alege regimul, prin alegeri fără amestec extern; țara își proclamă neutralitatea militară și se federalizează; se încheie un acord privitor la teritoriile istorice rusești și la suveranitatea Ucrainei ca orice altă țară.

Situația din Ucraina a devenit o chestiune ce ține de  relația Rusia-SUA și devine, mai nou, o chestiune a relației China-SUA. Nici China nu are cum privi cu ochi buni înarmarea Ucrainei, care, între altele, ar aduce rachete și armamente mai aproape de frontiere. Nici alte țări nu au!

Joseph Ratzinger atrăgea atenția, deja după cotitura istorică de la începutul anilor 1990, prin care socialismul răsăritean a fost înlocuit cu democrația, că „mesianismul politic” nu a dispărut și, cât va mai fi acesta, indiferent că este de stânga sau de dreapta, vor fi dificultăți. Oricum, atât pierzătorii, cât și câștigătorii „războiului rece” au de învățat  (Wendezeit fur Europa, 2005, p. 90). Oare s-a învățat?

Observația rămâne valabilă. Întâietatea morală  o au azi cei care democratizează și promovează libertățile, drepturile și binele comunităților. Cei care nu-și democratizează societățile au dificultăți mari. Dar au de lucru și cei care democratizează doar ideologic, creând noi falii în societăți.

A spune lucrurilor pe nume în mod responsabil a devenit condiția sine qua non a afirmării valorilor europene.  De aceea, noua vânătoare de vrăjitoare este doar absurdă. Nu trebuie să fii portocaliu spre a fi prooccidental! Nu trebuie să faci caz de blazoane spre a avea dreptate!

La drept vorbind, a fi prooccidental presupune a apăra rațional libertatea și democrația și a respinge falsul și nedreptatea. Occidentale sunt, la drept vorbind, și creștinismul, și liberalismul, și stânga  și dreapta, și literatura lui Dostoiewski, Tolstoi, Babel, Pasternak, Paul Celan și multe altele. Pe de altă parte, realimentarea banderismului, distrugerea „progresistă” a familiei și lovirea religiei, descopunerea civismului nu ar trebui acceptate. Avantajul durabil al culturii europene este acela că are capacitatea de critică a aberațiilor.

Direct spus, portocalismul, ca și stângismele și dreptismele, nu au de a face, la propriu, cu Occidentul decât ca loc de apariție. El distruge tocmai miezul occidentalismului – libertăți pentru fiecare și pentru toți în cadrul democrației la propriu –  și a dus oriunde în impas.

Este poziția față de conflictul din Ucraina criteriu de evaluare a oamenilor? Nicidecum! Într-adevăr, tot felul de neisprăviți revin în anii treizeci și cincizeci și relansează maxima „cine nu-i cu noi este împotriva noastră”. Or, azi, esențial este să rămâi rațional,  iar a fi rațional înseamnă a lua în seamă întregul situației și a proceda integrativ. Restul este inevitabil ideologie – simplă maladie a vremurilor de crize.  

Putem da exemple ilustre. Cel mai citit filosof american, Richard Rorty, a criticat sever intervenția în Irak, dar nimeni nu l-a socotit nepatriot. Cel mai profilat filosof pe scena mondială, Habermas, a avut o polemică cu Helmut Kohl pe tema mecanismului unificării Germaniei, dar a fost apoi premiat chiar de către partidul cancelarului.

În România, sursa majoră a necazurilor nu este că oamenii au opinii. Ele sunt, în mod normal, libere. Sursa necazurilor este sacrificarea democrației – alaltăieri căci așa voia „șeful statului”, ieri sub pretextul pandemiei, azi în condițiile războiului. Nici măcar Parlamentul nu mai  dezbate decizii cu implicații majore pentru prezentul și viitorul țării. La drept vorbind, România are nevoie de dezbatere publică cu cetățenii – inclusiv în privința Ucrainei, mai ales că acolo regimul nu a făcut decât să reducă drepturile românilor, după ce nu a acceptat vreo altă propunere.

Decidenții României de azi se flatează cu ceva la care nu au vreun merit: apartenența României la Uniunea Europeană și NATO. Le țin isonul inși care, atunci când se făceau reformele presupuse de apartenență, strâmbau din nas. Doar că nu se pot ocoli două realități.

Nu se încheie totul cu această apartenență, care este, firește, cea la care poporul român a aspirat multă vreme. Trebuie să mai și știi să folosești apartenența la Uniunea Europeană și NATO pentru propășirea propriei națiuni. Altfel spus, în România actuală ar trebui democratizare efectivă și dezvoltare. Alte țări le realizează și sunt prețuite!

România este protejată de NATO – ceea ce este de necontestat. Dar se folosește protecția pentru a lărgi libertăți și drepturi și pentru bunăstare? Dacă arunci privirea în situația de azi a țării, atunci nu poți să nu iei act de sărăcirea populației, îndatorarea peste puteri, distrugerea industriei, sănătății și educației, extinderea neputinței și să nu întrebi cum s-a ajuns aici.

Convine cuiva sau nu, România este acum, în mare, așa cum o găseau conștiințele ei treze la finalul anilor treizeci. Doar că atunci se trăia sub decidenți blocați în egoism. Acum se trăiește sub decidenți asfixiați de nepricepere. Cum spunea elocvent Liviu Rebreanu: „Dacă s-ar baza pe o situație internă solidă, poate că Romania ar impresiona. Dar înăuntru pare că suntem în plin haos. Nimeni nu mai are încredere în nimic. Nimeni nu vrea cu adevărat să-și ia răspunderea situației…. Prin politica de zece ani regele a reușit să dezorganizeze complet aparatul de stat, să devalorizeze toate personalitățile conducătoare, fără să creeze sau selecteze altele în loc, încât azi ajung la conducere oameni complet necunoscuți, fără rădăcini în conștiința publică și fără calități de conducere. Ce să mai spun de oamenii de casă, de valeți puși în fruntea treburilor publice care se dovedesc imediat idioți, izbutind să dărâme încrederea în autoritate și ierarhie” (Opere, Minerva, București, vol.17, p. 344). Pledoaria marelui romancier a fost netă – „va trebui să schimbăm complet sistemul, dacă vrem să dăinuim și să sperăm a reface cândva unitatea națională atât de repede pierdută”. Aș adăuga – dacă vrem să trăim în democrație curată, să fim prețuiți și să contăm!

Destui așteaptă azi noul „război rece”. Acesta a început și, dacă nu se curmă, Europa – înțeleasă, împreună cu Nietzsche și de Gaulle, ca Europă de la Atlantic la Urali – va fi semiparalizată de conflictul din Răsărit. „Al treilea război mondial”? George Soros speculează în jurul întrebării, dar confirmă, fără să vrea, impasul de care magistrul său, Karl Popper, care inspiră de fapt globalismul și  încurajează sectarisme, a fost prevenit: se va crea o lume a libertăților fără responsabilitate, orientate agresiv, în care noi ideologii vor crea iluzii și totul devine primejdios.

 „Al treilea război mondial” și „resetarea fără cetățeni”, de care se vorbește insistent azi, rămân evitabile câtă vreme oamenii sunt responsabili. Deocamdată, la scara lumii, China se consolidează ca supraputere, iar Germania urcă alături de puterile care decid sensul istoriei actuale. Geopolitica intră pe nesimțite într-o nouă configurație.

(<a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a>)