Prof. Mirela Rus: Definiția omului

„Nu-n palma mea

Ci-n mâna Ta,

E scrisă, Doamne,

Inima vieții mele.”         

(Lucian Blaga)

Poetul Traian Dorz, apostolul și cântărețul în versuri al Golgotei, spunea odată că noi, toți, suntem așezați de Dumnezeu. „Voi sunteți sarea”, „voi sunteți lumina”, așa rostește Cuvântul lui Dumnezeu, Cel Care Se naște și este IUBIRE.

Stelele cerului, firul de iarbă, toate au locul și rolul lor. Dacă o singură stea nu ar străluci, un loc ar fi gol și poate toate celelalte nu ar licări la fel. Astfel, luminița fiecărei stele împlinește lumina celorlalte. Așa cum fiecare bob de sare contribuie la gustul bun al mâncării și contribuie la acel întreg care păstrează ceea ce este curat, nealterat pe pământ.                

Omul, precum steluța de pe Cer și bobul de sare, este parte a luminii și harului lui Dumnezeu. Nu fiecare om este o stâncă, dar poate fi acel fir de praf sau nisip care se sudează cu altele și altele pentru a forma piatra mare și puternică din Creația Sa. „În fiecare om este o lumină. Suntem lumină unii pentru ceilalți. Fiecare se umple de lumina celuillalt.” (Pr. Dumitru Stăniloae) Pentru ca această lumină să crească și să fie mereu vie, este vitală comuniunea în iubire, aceasta fiind o odihnă a sufletului.

Una sau poate cea mai frumoasă și sinceră declarație de dragoste izvorâtă din Lumina care va lumina veșnic întunericul, și care se găsește în scriptură, este în cuvintele Apostolului Toma: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”, atunci când Hristos îi spune: „Toma, hai și atinge-mă!” La fel, putem spune copiilor noștri: „Draga mea și fetița mea!” sau „Dragul meu și băiatul meu!”, ori: „Mama mea și sfânta mea!” Câteva cuvinte, dar mai puternice decât altele o mie... Este precum felul în care comunică două păsărele în același cuib, pe același ram: „două tăceri care vorbesc aceeași limbă.” (Michelangelo)

Un om devine frumos abia după ce a permis vieții să-l șlefuiască atât de mult, până când devine ca și diamantul care reflectă lumina. Suferința, neputința, neînțelegerea, pierderea au făcut parte din lecțiile pe care le-a primit pentru a găsi în interiorul său curajul, puterea de a merge înainte, iar lacrimile de pe obraji s-au transformat în perle de lumină. Durerea, revolta, neaceptarea, povara ce l-a îngenuncheat au adus la suprafață, de acolo, din abisurile sinelui, adevărate pietre prețioase ale ființei umane: sensibilitatea, înțelegerea, dragostea, blândețea. Un om frumos nu apare din neant, ci devine astfel, crește din toate luptele pe care le-a dus.

La fel cum Dumnezeu ne-a luat pe Crucea de pe Golgota împreună cu El, fiecare om devine frumos prin celălalt sau pentru celălalt. Fiecare trebuie să-L poarte pe celălalt „ca pe o Cruce”. Buni sau răi, mai șlefuiți sau mai puțin șlefuiți, ne purtăm unii pe alții pe umeri și ne suntem lumină. Cel care ne poartă pe brațe sau pe umeri, va putea spune lui Dumnezeu la sfârșitul drumului:„Doamne, l-am purtat pe acest Om în tot timpul vieții mele, pentru că mi-a fost teamă să nu se piardă. Acum iartă-L și Tu, în numele iertării mele....”

Unii suntem rouă ce răcorește dimineața singurătatea sau truda celor care se jertfesc. Unii suntem viori ce cântă mereu slăvind dragostea lui Dumnezeu. Unii suntem iarba ce se pleacă sub pasul celor care trec. Unii sunt frunze care se înfioară în bătaia vântului. Unii sunt izvoare care șoptesc despre tot ce este lacrimă și dor.

IPS Mitropolitul Bartolomeu spunea un proverb pe care-l auzise de la mama sa : Decât să întind în unt și să mă uit în pământ, mai bine întind în sare și mă uit la soare.” Ar trebui să învățăm să ne uităm la soare, dar și să ne uităm la celălalt ca la un soare și să fim soare unii pentru alții. Iar Dumnezeu va revărsa această lumină pretutindeni. Ceea ce sădește Dumnezeu în noi este ca și puterea ierbii de a iubi și de a ierta. Noi o călcăm și ea ne sărută talpa piciorului. Ce iertare și dragoste poate fi mai mare?