Rând pentru versuri

Poetul Grigore Avram propune în volumul „Cu rând”, Editura Eikon 2011, întâlnirea cu metaforele existenţiale, aşa cum numeşte versurile prof. Doina Macarie în Prefaţă. Cuvântul devine vers, spre exprimarea entuziasmului: „Bucuria pe care o avem/ Când deasupra, pe cer, este soare/ Ne transformă privirea, din ghem/ Într-o lungă şi dreaptă cărare”. Nu lipsesc nici din acest volum versurile de drag şi dor, dar şi cele închinate codrului, cu care Grigore Avram este frate şi prin meseria pe care o are: „Pădure dragă/ Şi mai mult decât atât/ Cât de deasă eşti la poale/ Ca să stau sub tine? Cât/ Ca să nu privesc în vale/ Sau spre trupul tău bătrân”. Eternitatea ne duce spre cuibul trăirilor existenţiale, singurătatea fiind transformată în lumină. De altfel, în cărţile poetului se observă o anumită înclinaţie spre lumină: „Cu o clipă în etate/ Munţii mei se învelesc/ Şi în faţă şi în spate/ Şi în miile de şoapte/ Care-n stoluri ciripesc”. De o frumuseţe aparte sunt rugăciunile adresate divinităţii, în care poetul îşi pune sufletul ca ofrandă în faţa Creatorului: „Doamne, dacă porţi în suflet/ Un crâmpei de amintire/ Dă-mi iar vântului viu urlet/ Şi mi-l pune deocamdată/ Peste a mea ascunsă fire/ Să mă ţin de Preacurată/ Doar cu o geană de privire”. Ca orice făuritor de nemurire pe drumul artei, poetul are şi el gândurile lui: „Voi rupe-o rază pentru tine/ S-o pun în păru-ţi despletit/ Să vezi în zilele senine/ De miez lumina cum se ţine/ Şi cât din cerul amorţit/ Se lasă dezlipit de-o palmă/ Ce-ţi modelează fruntea-ţi calmă”.

Versurile sunt, aşadar, cea mai bună cale pentru făurirea adevărului, dar şi pentru declaraţiile de amor. Pe poet îl descoperim şi în versurile: „Iar dacă luna mă va ţine treaz/ În amorţeala visului târziu/ Voi bea otrava strânsă sub obraz/ Pentru ce-am fost şi încă vreau să fiu”. Întotdeauna creaţia presupune sacrificiu, iar atunci când doreşte remedii, poetul se refugiază în rugăciune: „Către tine vin, Preasfântă/ Vatră arsă de ninsoare/ Ca o măgură ce-ţi cântă/ An de an trecutu-ţi soare/ Dar şi vremea care-ţi vine/ Parcă zi de zi mai bine”. Picătură cu picătură, literele adună versuri pentru crearea unor gânduri care vor rămâne în creaţie.

O poezie care descoperă viaţa spre a fi mereu însoţiţi de gândul cel bun: „De atâta floare ce-a înflorit/ Pământul parcă-i tot mai mare/ Şi mai statornic în granit/ Cât încă loc e-n fiecare/ Obraz al anilor ce vin”. O poezie a nădejdii, a bucuriei şi a gândului că prin creaţia literară ne putem salva.