Versuri de pe noptieră

Scriitorul Dumitru Popiţan prezintă, la Editura Karuna, volumul „Versuri de pe noptieră”, care surprinde aspecte din viaţa cotidiană, creionând portrete ale oamenilor zilelor noastre, cu moravurile şi năravurile lor, faptele lor, bune sau rele, toate redând un şirag de versuri care surprind lumea. „Anormal voi fi pe drum/ Aşezat într-un sicriu”, spune poetul într-o imagine şocantă. De altfel, toate versurile, pline de nostalgie, descriu drumul vieţii şi pregătirea spre lumea de dincolo. Poetul, aflat la o vârstă onorabilă, de peste 80 de ani, surprinde prin versuri, în primul rând, trăirile lui: „Aceasta-i ultima încercare/ De a scrie versuri necitite/ ieşite-s ele pe cărare/ Pe drumul vieţii-s rătăcite”, o imagine care trebuie citită în oglindă, de fapt, opera lui Popiţan găsindu-şi locul în rândul scrierilor de acest gen. Într-o continuă luptă cu timpul, poetul doreşte ca ceasornicul să încremenească măcar pentru o clipă: „Atâta timp cât mai trăiesc/ Vreau să mă cred învingător/ Şi pentru tot ce eu iubesc/ Mereu voi fi un luptător”.

La vârsta maturităţii depline, iertarea celor din jur nu mai este o problemă, viaţa fiind o poveste a trăirilor întru divinitate: „Atâta timp cât mai trăiesc/ Ierta-voi tot ce-n lume-i rău/ Cum a iertat Iisus ceresc/ Iertat şi el de Dumnezeu”. Versurile sunt pline de amintiri, cu izvoare din satul natal, în care nimeni nu se mai adapă cu iubiri neîmplinite, cu frumuseţea chipului someşan: „Amintirile sunt gânduri/ Ce le avem doar tu şi eu/ Duse spre abis de vânturi/ Şi apoi spre Dumnezeu”. Într-o lume a inculturii, poezia lui Popiţan este o oază de frumuseţe, de bunătate, iar versul clasic este o continuă confesiune întru ridicarea, treaptă cu treaptă, pe scara divină spre eternitate. Apa Someşului este martorul lirismului, iar dealurile Neposului sunt dătătoare de trăiri armonice: „Aş dori să ştiu ursita/ Pentru lumea de apoi/ Şi să nu cunosc ispita/ Pentru ce vom face noi”.

Dascăl exemplar, care a şlefuit în atelierul omeniei generaţii întregi, Dumitru Popiţan scrie un vers al împăcării lumii cu ea însăşi: „Aş vrea să mai scriu un poem/ În care să arăt ce putem/ Când suntem uniţi în iubiri/ Şi avem din trecut amintiri”. De sub pana lui nu lipseşte niciun aspect al vieţii cotidiene, de la zbaterile pentru ziua de mâine la bucuria clipelor petrecute alături de cei dragi. „Am scris vers din versul meu/ Să mă ierte Dumnezeu”. Versuri de toamnă care sunt un continuu cântec al păsării neadaptate la viaţa asfaltului, al sufletului doritor de linişte, al eternităţii din lumea satului: „Bună dimineaţa soare/ Spun când se trezesc ţăranii/ Şi încearcă pe răcoare/ Aş prinde la jug plăvanii”. Gândurile poetului vor rămâne peste timp ca mărturie a unui om care a încercat să unească malurile râului printr-o punte a dragostei peste care a răsărit un curcubeu care priveşte spre noi: „De ajungi cumva la mine/ Să ştii că sufletul meu/ Va fi mereu lângă tine/ Alături de Dumnezeu”.