Versul satului natal

Poetul Dumitru Popiţan, scriitor harnic al urbei noastre, se întoarce cu gândul acasă, în satul natal Nepos, căruia îi dedică volumul „Vărarea versurilor mele”, apărut la Editura Karuna. Aşezându-se la masa de scris pentru a lăsa moştenire nepoţilor gândurile sale, Dumitru Popiţan aduce în acest volum versuri care oglindesc lumea satului din centrul pământului: „Satul meu e veşnicia/ Omului pe acest pământ/ Satul meu e bucuria/ Dată nouă de cel sfânt”. Convins că scrisul rămâne peste timp, Dumitru Popiţan îşi aseamănă satul cu o poezie: „Satul meu e poezie/ Scrisă-n vreme de ţărani/ Satul meu e doar mândrie/ Adunată peste ani”. Locul naşterii este dătător de gânduri care se concretizează în versuri, iar apa Someşului este dătătoare de veşnicie: „Apa Someşului spune/ Povestiri din vremi trecute/ La mal începe să adune/ Pe cei dornici să le asculte”. Dorindu-şi să fie din nou copil, să aibă acea puritate a băiatului care aleargă pe câmpuri, Dumitru Popiţan readuce, prin vers, atmosfera de altădată: „Casa mea din satul mare/ Era locul de plecare/ Către viaţă pentru noi/ Şi de amintiri apoi”. Astăzi, într-o eră globalizată, satul de altădată nu mai este la fel, natura a căpătat alt sens: „Aş vrea bradul, brad să fie/ Nu molid, nici din hârtie/ Nucile să fie nuci/ Merele să fie dulci”. Dorul care călătoreşte peste timp readuce frumuseţea în mijlocul nostru, retrezind-ne sentimente unice: „Doru-mi-e de călărie/ Cu căluţi prin obârşie/ Fără şa şi fără frâu/ Să cobor cu ei la râu” sau „Mi-e dor de satul meu natal/ De uliţele cu noroi/ De nucul mare de sub deal/ De carul nostru tras de boi”. În casa în care miroase a pâine aburindă s-au zidit spre nemurire gânduri pătrunse de tainicul fior al rădăcinei româneşti. Copilul Dumitru şi-a întins aripile spre lume, iar astăzi, ajuns la o vârstă nobilă dăruieşte satului natal, din preaplinul sufletului, gândurile versuri ca semn de preţuire.