Versuri pentru Artur Silvestri

Poetul Alexandru Florin Ţene scoate, prin intermediul editurii on-line „Semănătorul”, volumul de versuri „Ziua a 7-a după Artur” în memoria scriitorului, filozofului şi promotorului cultural dispărut dintre noi, Artur Silvestri. Cei doi gemeni, timpul şi spaţiul, se împletesc perfect într-o lume a literelor, aici, pe pământ, dincolo toate stând altfel pentru că nu se mai cunoaşte viersul şi nici „muzică celestă relativă”. Artur Silvestri apare într-o caracterizare care îl înfăţişează ca un luceafăr: „Aurul zilei îi acoperă fruntea înstelată de gânduri/ Iubire pentru neam şi lumină în cuvânt”. Continuând acelaşi registru, Ţene îl readuce pe scriitor în matca pământului, de acolo de unde îşi trage seva: „Brazda ţării în care clocoteşte sângele străbunilor/ Ţi-a deschis calea/ Spre lumina întoarcerii în bine”. Moartea nu este văzută ca o tragedie, ci ca o parte firească a continuării vieţii: „Moartea s-a strecurat în somn/ Ai trecut pe malul celălalt/ În lumină”. De altfel, lumina însoţeşte fiecare vers scris într-un ton liric, pe alocuri exaltând a bucurie, pe alocuri cadenţând tristeţea. Legătura dintre cei doi scriitori este puternică, fapt oglindit şi de versurile închinate celui dispărut: „Vesteam minunea prieteniei noastre/ Sunt raza luminii din cuvânt”. Artur este văzut printr-o picătură de ploaie care spală orice urmă de îndoială privind nemurirea acestuia, ducându-ne cu gândul la băile de lumină care „ne transformă în mesteceni”, care îşi vor lua din nou esenţa vieţii din pământul primordial. „Zilnic sorbeai din apa lui Hristos”, spune unul dintre versurile care îl plasează pe Silvestri în rândul celor drepţi pentru care rugăciunea zilei îşi arată rodul, iar speranţa binelui devine certitudine. „Vulnerabilele stări de lună şi de soare/ Sub care alunecă fregate de idei/ Le dedic lui Artur/ Când plâng în mine cohortele de miei” este strofa care sugerează motivul înfăptuirii acestui volum pentru că Artur Silvestri a fost, pentru cultura românească, un luminator al drumului post-modern. Convins că „Poeţii nu mor niciodată/ Ei doar îşi odihnesc zborul” poetul spune că destinul este cel care ne face să coborâm treptat în noi „pe frânghii de lumină”, adică să ne identificăm şi să reuşim să avem „eterne vorbe încolţite-n brazdă”, adică scrisul să devină operă, iar opera să încolţească spre nemurire.