David Dorian, prin Antologii. ”În căutarea Isoldei”

          Orice poet visează să scrie. Și, după ce scrie, dorește să publice. Apoi, se gândește la cititori, dar îi vin în minte criticii. Trece printre săbiile, mai ascuțite sau mai tocite ale spiritului critic, atât cât el mai există într-un timp liber de orice îngrădiri estetice, și, în cele din urmă, după câteva volume bune, adunate de-a lungul vremii, ajuns el însuși la o vârstă definitorie, se bucură de aducerea împreună a poeziilor sale, într-o antologie de autor, visul cel mare. Dar, poetul ar trebui să știe, și știe, că, pentru a trece de graniță/ de granițe, următorul pas este traducerea. Așa că, pentru David Dorian, constant cu sine însuși, în sensul menirii sale de a scrie poezie, „sfârșitul nu-i aici”, chiar dacă pare „capătul de cale”, ci drumul continuă, ascendent, dacă nu cu o intrare în literatura lumii, atunci, măcar cu o altă carte.

      Pornind de la proaspătul volum, „În căutarea Isoldei”, Antologie de poezie, a lui David Dorian, Ed. Galaxia Gutenberg, 2023  - Isolda, pe care poetul o tot caută de treizeci de ani, de la debutul, cu „Retorica ninsorii”, 1993 – recunoaștem  că ne aflăm în fața unei culegeri de texte alese, ce dezvăluie, prin paginile multe, un adevăr trist, dar adevărat, același, care l-a însoțit și pe Tristan, și pe Orfeu, și anume că important este drumul, căutarea, scrisul temeinic, ce va duce, în cele din urmă, undeva, în literatură.

      Dar, David Dorian se află, cu „În căutarea Isoldei”, la a treia lui antologie de autor, după cea intitulată „Euridice”, în 2005, și „Exerciții de respirație”, în 2011. Se observă, din titluri, cum nu doar el este pe urmele Euridicei și ale Isoldei, dar și cele două personaje feminine „îl urmăresc” pe poet, îi tulbură nopțile de creație, îi devin muze, fără să uite faptul că ele vin „la pachet” și cu tragismul vieții, cu suferință, cu neîmplinire, pe măsura sentimentelor pure, adevărate, mari, de iubire, ca ideal. Poetul David Dorian, aidoma lui Orfeu, cântăreț iscusit, și lui Tristan, cavaler de încredere, se regăsește în sentimente contradictorii, între două atracții – personaje, mereu în ipostaza de a alege. El merge înainte, totuși, scriind, lăsând în urmă muzele, se alege cu ecouri târzii ale unor percepții ale realității, uneori adevărate, alteori, de cele mai multe ori, doar imaginare, imaginate și închipuite. Dacă poezia este un spațiu al fanteziei depline, atunci marginile ei, limitele sunt nesfârșite. Poezia ține atât cât ține puterea de a percepe altfel o realitate.

      Prezenta Antologie cuprinde, selectiv, poezii apărute în volumele „Strigătul” ( 2017 ) , „Fractali” ( 2018 ), „Poeme prozaice” ( 2019 ), „Alte poeme prozaice” ( 2019 ), „Linia de plutire” ( 2020 ), „Ultime poeme” ( 2020 ), „Din scrisorile lui Tristan” ( 2020 ), „Poeme ruginite” ( 2021 ), „Alte poeme ruginite” ( 2021 ) și „Moștenirea unchiului Vania” ( 2023 ). 10 cărți anterioare constituie materialul poetic, sortat și prezentat într-o înfățișare nouă, cu alte valențe, cu altă miză, prezentă în orizontul de așteptare al iubitorului/ iubitoarei de poezii. Tema centrală a volumului este, fără îndoială, după cum o semnalează multiple indicii, iubirea, de la primul text, în care versul „Că fără iubire au înțeles: nu ești nimic.” trimite la Epistola întâi către corinteni a Sf. Apostol Pavel, și până la textul final al cărții, cu un final deschis, interogativ, dubitativ și, mai degrabă, de intrat în scenă, decât de ieșit din scenă: „Unde o să dispară?/ Și gândurile lui? Și dragostea lui?”

     Impresia generală, care se ridică, din valul poeziilor lui David Dorian, este că el scrie, el scrie mereu cuiva anume, și tehnica  aceasta, a destinatarului, a folosirii  unei epistole, ca pretext, împrumutată de la narațiune, îi creează un stil al lui, îi conferă un profil unic, în lumea poeților de astăzi, îl face original, și prin tehnica folosită, nu doar prin felul cum își transmite sentimentele. Chiar dacă poezia modernă este descriptivă, este pornită din texte banale, este liberă de rigori metrice, totuși, ea nu renunță la tipare, cum ar fi un anumit mod de adresare, fie o evocare, o invocare, un dialog abstract, un monolog continuu sau un cânt, un cântec solitar, și, din loc în loc, în acest flux de gânduri, își fac loc moduri de exprimare artistică, suceli și răsuceli de cuvinte, care trimit la o reinventare  a ființei, proprii sau a celorlalți, la o altă dimensiune a sentimentului, la o forță de creație, în strădania actuală a fiecăruia de a fi un continuator ( creator ).

      „În altă viață vom fi puri și nerăbdători/ - îi scriam...” este un exemplu de vers care face trimitere la o situație preexistentă, pe care poetul e în stare să o analizeze, cu alți ochi, cu alte cuvinte. Acest „îi scriam”, imperfect, e în măsurăm să ( se ) învinovățească poetul, să-l facă vulnerabil față de un destinatar, care poate primește, care poate înțelege, dar care, poate să și rămână indiferent la aceste declarații din poezii.

     În poezia lui David Dorian, femeia este în centrul atenției. Ea apare sub diferite ipostaze, dintre cele mai surprinzătoare, neprețuită, mândră și băiețoasă, pianistă, balerină, femei miriapode, fadă, sălbatică, sobră, inaccesibilă, mironosiță, Cenușăreasă, Beatrice a lui Dante, „Îți acaparez mâinile;/ le sărut cu nefericirea primei zăpezi; a acestei dimineți limpezi./ Cum Dante mâinile Beatricei”, și se îndreaptă spre „femeia eternă”, în nemurirea clipei, „de la fetița săracă, la diva adulată de întreaga planetă”, sub bagheta, penelul, stiloul, tastatura unui poet, elegiac de modă veche, scriind poezie, pe stil nou. Și, din acest amestec, rezultă o artă poetică, așa cum rar se conturează. Această artă la David Dorian nu se concretizează într-un singur text, ci constituie sinteza poeziilor sale, unitare, ca formă și fond, mereu în căutare de alte și alte contexte. De aici, poate, și impulsul repetat al antologiilor.

     Uneori, impresia că poetul se substituie altor personaje, altor autori, este una deosebit de prezentă și obsedantă, ca și cum, în căutarea unui ideal, e necesară experiența altora, cum ar fi, de exemplu, James Joyce, Cehov, pe lângă Dante, Tristan, Orfeu, deja amintiți. Printre nume și opere, printre personaje reale și literare, pe străzi cunoscute sau străine, prin locul natal sau în călătorii, printre cărți și rafturi, într-o bibliotecă, David Dorian reușește să scoată poezia din uitare, consemnând, cu o ritmicitate de jurnal, fiecare stimul exterior ce trezește poezie la interior.

      Fiind o Antologie relativ redusă ca întindere, 2017-2023, ”În căutarea Isoldei” are avantajul unei unități tematice, de inspirație, de stil, alcătuind o carte bine închegată. De altfel, aspectul de cântec, vechi și nou, de incantație lirică, îi conferă sensibilitate, atât cât să reziste până la următoarea antologie.