Cornel Cotuțiu: „Ia-mă, nene !”

     Observăm, din când în când, dispariția unor cuvinte sau îndeletniciri și abia în astfel de momente ne dăm seama că această „pățanie” e pricinuită de urcușul nivelului de trai.

     Cu ani în urmă, la junețea bunicilor noștri și apoi a noastră, când se isca vreo urgență și trebuia să ajungem neapărat la centrul de comună, de raion, de județ, dar trenul sau autobuzul necesare tocmai plecaseră, ei bine, ieșeam la șosea. Se știau locuri potrivite pentru ca o mașină să oprească; locuri deja ocupate de grăbiți ai drumului  și fluturam brațele în direcția dorită. La apariția vreunui camion, dubițe, autoturism, agitația era însoțită de strigăte, cel mai folosit fiind „Ia-mă, nene !...”

     Uneori invidiam când, printre bărbați, grăbite erau și doamne, domnișoare, nu o dată îmbrăcate tentant privirii celui de la volan; noi știam că ele au... prioritate. Se mai afla câteodată că un șofer lua o astfel de... fustă, de rochie și undeva, de-a lungul șoselei, nemernicul se oprea, pofticos și darnic; dar nu o dată era întâlnită câte o femeie care, refuzând apropourile, era dată afară din mașină.

     Revelația relației între „ocazie” și „prosperitate” am avut-o când, pe motiv de urgență la Bistrița, am stat „la o ocazie”. Îndată am observat că nu mai e altcineva, decât eu, să gesticulez acel „Ia-mă, nene !” Nu am stat mult și un șofer binevoitor m-a luat în seamă. Apoi, mi-a fost dat să remarc ceva ce aș fi putut observa încă de mulți ani încoace: Satele, comunele, cu atât mai mult intrarea în reședința județului, aveau curțile gospodarilor și cele două fâșii necarosabile, înțesate de automobile, unul mai luxos decât altul.

     Așa am dobândit o mai proaspătă înțelegere a cuvintelor „proprietar”, „avut”, „prosper”.

     Stăpânit de această „iluminare” asupra prezentului, a țâșnit, ca un fel de adaus, gândul pe seama îndeletnicirilor meșteșugărești, care au sucombat tocmai din privina prosperității. Sunt fiu de pantofar, nepot de croitor, nepot de tâmplar și, pesemne, de aici s-a iscat această ipostază a fenomenului. Nu mai avem cine să ne repare un pantof, o mânecă de la haină, piciorul mesei de la bucătărie. Cuvântul însuși - „a repara” - a intrat în dizgrație. Buzunarul ne permite „să aruncăm” ceea ce ne deranjează . În acest sens sunt edificatoare containerele cu gunoaie, cu „resturi”. Sau, dintr-un fel de nostalgie pentru îmbrăcămintea sau unealta nereparabilă, le cuibărim prin rafturi de magazie, prin pivniță.

     Mi s-ar putea reproșa că nu văd „sărăcia” din jurul meu. Bineînțels că o văd, că o aud, o simt. Dar e de altă...calitate. Nu mai e „mizerie”. Căci prosperă hoția guvernamentală, bogăția imposturii, prioritatea prostiei factorilor de decizie, îmbuibarea, lăcomia incompetenței.

     Important e că unii dintre noi disprețuim ipostazele noi ale lui „Ia-mă,      nene !” Despre acestea, nene, să o lăsăm pentru mai trârziu.