Poezii
Sfintele daruri
„Atâta foc, atâta cer,
Atâtea lucruri sfinte
Peste-ntunericul vieţii
Ai revărsat, părinte!”
(Mihai Eminescu – 1989)
Ne-ai dat nemărginitul cer
Şi necuprinsul mării
Şi lumea plină de mister
Şi-ntinderile zării.
Ne-ai dat cei doi luminători:
De ziuă şi de noapte,
Şi, să-ţi fim fii ascultători
Ne-ai dat, Doamne, de toate:
Ne-ai dat oceane şi cu mări
Şi-n cer atâtea stele
Şi mii de gânduri şi visări
Călătorind spre ele.
Şi-Ţi mulţumim prin rugăciuni
Născuţii din ţărână
Că o „corolă de minuni”
Ne stă la îndemână.
Pe diavol Însuţi l-ai surpat
Cu foc din înălţime
Şi în noi toţi Te-ai întrupat
Să Te slăvim pe Tine.
Ne-ai dat un dar dumnezeiesc
Cel mai de preţ anume –
Tot traiul nostru pământesc
Când am venit pe lume.
Şi vrând lucrarea să-ncununi
Veni şi vreme-aceea
Şi, ca minune-ntre minuni
Tu ai făcut femeia.
Şi ne-ai dat marile iubiri
Cu zilele senine
Şi-atât de multe împliniri
Şi dorul de-nălţime.
Ne-ai dat lumina ochilor
Ca-n prag de dimineaţă
Să ne-nchinăm icoanelor
Cu dragoste de viaţă.
Ne-ai dat în crengi atâta cânt
Auzul să-l dezmierde
Şi „blânda batere de vânt”
Să crească iarba verde.
Şi apele cu vietăţi
Să ne hrănim fiinţa
Şi locuri cu pustietăţi
Ca să ne-ncerci credinţa.
Şi ne-ai dat din potirul sfânt
Iubire creştinească
Şi miere-n trestii de cuvânt
Ca să ne mântuiască.
Ne-ai dat atâtea fericiri
Şi ne-ai dat sfânta cruce
Şi pacea sacrei izbăviri
Atunci când ne vom duce
Şi ne-ai dat locul cel de veci
Să stăm pe totdeauna,
Pe când de sus „cu raze reci”
Ne priveghează luna.
Uitând noianul de dureri
Ce ni-l lăsară morţii
În noaptea Sfintei Învieri
Vom fi din nou cu toţii.
Şi binecuvântaţi cu har
Ne vom vedea la cină
Luând smeriţi de la altar
Lumină din lumină.
Şi numele Tu ni l-ai dat
Să-l punem pe o carte
Să fii Tu, Doamne, lăudat
În viaţa făr’ de moarte!
Livia şi Petruş Andrei
Dor de Eminescu
Stelele-ţi lucesc atât de aproape
Luceafăr mândru ce-n văzduh străluceşti
Raze ce adie pe întinse ape.
Mă rog de codrii să te cheme
Din străine tărâmuri,
Prinţ neasemuit al Limbii Române
Prin foşnetul frunzelor
Şi azi tu mă chemi
Lângă lacul din pădure
Cu nuferi albi plutind
Sălcii pe mal stâng, cernându-şi frunzele
Tu vii, seară de seară
Lângă lacul plin cu trestii
Cu raze luminându-ţi chipul,
Aidoma îngerilor
Cobori cu paşi de vis
Trist şi-ngândurat
Lăcrimează pe ascuns o ZÂNĂ,
după ochii tăi nespus de negrii,
invidiat de ZEI.
Printre codrii tăi mândri
Te vei duce mereu
râuri limpezi vor plânge
de dorul tău.
Printre nuferi albi vei rosti
cuvântul sfânt: POEZIE.
Lucreţia Bucur
Adaugă comentariu nou