A mai plecat şi profesorul Vasile Săsărman…

A plecat discret şi aşa de grăbit. N-a mai avut răbdare să aştepte nici mărirea pensiei, nici obţinerea unui bilet de tratament în vreo staţiune balneo-climaterică. Ştia că şansele erau aproape inexistente.

În timpul ritualului de înmormântare, mi-am amintit de unele momente din viaţa colegului meu de muncă.

Era în toamna anului 1956, la începutul lui septembrie când, proaspătul absolvent al Liceului Pedagogic din Cluj, venea la Dumitra, cu repartiţie guvernamentală, să-şi ia în primire postul de învăţător la Şcoala Generală din această localitate. Diploma de absolvire făcea dovada că în anii de şcoală s-a situat printre cei mai buni elevi, ceea ce avea să se vadă şi în rezultatele la învăţătură obţinute cu elevii, de-a lungul anilor.

Tânărul învăţător, Vasile Săsărman, s-a încadrat uşor în activitatea şcolară, dar şi în cea dinafară de şcoală, a devenit, în scurt timp, un dascăl cunoscut şi respectat, un coleg foarte bun. Era o fire molipsitor de optimistă, era omul care aducea mereu buna dispoziţie în interiorul colectivului didactic. Reţin că, în al treilea an de activitate instructiv-educativă, s-a prezentat la examenul pentru definitivare în învăţământ, împreună cu alte cinci colege – învăţătoare din Dumitra. Toate îşi amintesc şi azi cum le-a încurajat, Vasile, pe cele mai emotive, şi cum le-a ajutat, pe unele dintre ele, în pregătirea şi susţinerea acestui examen.

Aici, la Dumitra, a cunoscut şi marea iubire a vieţii, pe Miluca, învăţătoare şi ea, alături de care a întemeiat o familie fericită, binecuvântată de Dumnezeu cu patru copii, cuminţi şi frumoşi, şi cu cinci nepoţi, aflaţi la vârsta învăţăturii.

Inteligent şi ambiţios, şi-a completat studiile în Clujul universitar, la Facultatea de Filologie, devenind profesor, apoi director la Şcoala Generală din Dumitra, inspector şcolar de specialitate la Inspectoratul Şcolar Judeţean Bistriţa-Năsăud, iar în ultimii ani de activitate didactică, profesor la Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu” din Bistriţa.

Toţi cei care l-au cunoscut, elevi, profesori, colegi de muncă, consătenii din Măluţ, resimt dureros moartea lui şi se simt datori să-i transmită un mesaj de mulţumire.

Îi mulţumesc elevii din Dumitra – azi oameni cu rost în societate – pentru anii în care a trudit la mintea şi sufletul lor, spre a le da şansa de reuşită în viaţă. Profesorii de la şcolile în care şi-a făcut apostolatul şi colegii de la Inspectoratul Şcolar îi mulţumesc, că l-au avut alături, în munca de îndrumare şi control. Toţi îşi vor aminti cu drag de el, de vorbele şi sentimentele de prietenie, şi-l vor aşeza, în sufletul lor, pe panoul de onoare al dascălilor din zona Bistriţei şi a Năsăudului.

Se ştie că a doua împărăţie a sa pe pământ, după şcoală, a fost familia. Era mândru de ea şi familie era mândră de el. S-a bucurat, cu bucurie mare, de realizările copiilor şi de progresele la învăţătură ale nepoţilor.

Parcă e nedrept ca, după ce ţi-ai încheiat obligaţiile faţă de şcoală, după ce ţi-ai crescut copiii şi ţi-ai ajutat, până la o vârstă nepoţii, să pleci aşa, pe neaşteptate, lăsând în urmă lacrimi şi regrete. Drept ar fi fost, să mai trăieşti câţiva ani, măcar, în care, privind în urmă, să te bucuri de cele reuşite în viaţă, împreună cu scumpa ta soţie.

Răposatul în Domnul a fost un om puternic, pe care nu l-au speriat nici greutăţile vieţii, trecând uşor peste ele, nici apropierea morţii, pentru care avea sentimente de milă. Parcă îl auzim şoptind, în ultimele momente de viaţă, împreună cu poetul Grigore Vieru: „Nu am moarte, cu tine nimic,/ Eu nici măcar nu te urăsc/ Cum te blestemă unii – vreau să zic,…/ Nu frică, nu teamă - / Milă de tine mi-i,/ Că n-ai avut niciodată mamă,/ Că n-ai avut niciodată copii”.

Rămas bun, domnule profesor şi bunule coleg.