“Purtător de biruinţă”

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, pe care-l prăznuim astăzi, s-a născut în Capadocia, din părinţi creştini avuţi şi cu multă vază, către sfârşitul secolului al treilea. Fiind frumos la chip şi chibzuit la minte, a ajuns “comes” în tabăra tribunilor din armata împăratului Diocleţian. Fiind însă crescut în legea creştinească, nu s-a simţit mulţumit în oastea unui împărat păgân care prigonea pe creştini. Deşi prin isteţimea minţii lui, ca şi prin înfăţişarea lui plăcută-îmbrăţişând cariera militară, a ajuns până la rangul de general, fiind-un om de multă încredere în funcţia ce o îndeplinea, totuşi în sufletul său ardea flacăra dragostei pentru Hristos şi legea Lui.

Încă din copilărie, evlavioasa sa mamă a semănat în sufletul său cuvintele Mântuitorului şi, spre bucuria şi mulţumirea ei, seminţele au căzut pe pământul cel bun. Căci împreună cu dorinţa lui de a cunoaşte tainele diferitelor ştiinţe din vremea aceea, l-a preocupat adânc şi cunoaşterea Sfintelor Scripturi, pe ale căror principii îşi conduceau trăirea, atât în viaţa exterioară, cât şi în adâncul sufletului său.

Bunătatea şi înţelegerea lui faţă de subordonaţi şi faţă de cei săraci se oglindea în fapte de milă şi dragoste creştinească; respectul faţă de cei mai mari era însoţit de vrednicie şi demnitate. Toţi se minunau de curajul şi competenţa lui, admirându-i modul auster de viaţă precum şi sârguinţa pentru studiul cunoştinţelor.

Se ştie că una dintre cele mai crunte prigoane împotriva creştinilor a fost aceea din timpul împăratului Diocleţian, în care a curs mult sânge de creştin şi au murit mii de mărturisitori ai lui Hristos, între care şi Sfântul Gheorghe.

La un mare consiliu împărătesc, la care au luat parte cei mai înalţi slujbaşi ai împăratului, a participat şi Sfântul Gheorghe, îmbrăcat fiind în ţinuta lui strălucitoare şi încărcat de medalii. Chestiunea principală la acel consiliu împărătesc a fost “problema creştinilor”. Se punea, adică, la cale stârpirea creştinilor din imperiu. La auzul acestei hotărâri nedrepte împotriva creştinilor, Sfântul Gheorghe s-a umplut de mânie sfântă şi, plin de râvnă dumnezeiască, s-a făcut apărător al acestora, vorbind în favoarea lor şi luându-le apărarea, zicând: dacă la creştini nu se găseşte nici o altă vină decât numai faptul că sunt creştini, nu este drept să fie pedepsiţi. Creştinii sunt cei mai cinstiţi şi corecţi cetăţeni şi în îndeplinirea datoriilor faţă de împărat şi în comportarea lor. Eu nu aflu nici o vină asupra lor. Apoi mărturiseşte în auzul tuturor: “Şi eu sunt creştin”, adăugând mai departe: “Te respect, împărate, ca pe un stăpân; pentru îndeplinirea datoriei mele de ostaş sunt gata să mor în orice moment, dar sufletul vreau să-l pun în slujba împăratului Împăraţilor, care este Dumnezeu. Respect un împărat pământesc, dar cinstesc şi slujesc totodată un împărat ceresc”.

La auzul acestor cuvinte, împăratul s-a umplut de o cumplită mânie şi a dat ordin ca Gheorghe să fie dezbrăcat de hainele ostăşeşti, luându-i toate însemnele faptelor sale de vitejie, şi să fie aruncat în temniţă. Toate încercările prin măgulire sau ameninţare de a-l readuce pe Sfântul Gheorghe la necredinţă au fost zadarnice. La toate promisiunile ce i s-au făcut, sfântul a răspuns că nu vrea să se lepede de dragostea lui Hristos. Atunci împăratul a poruncit să fie din nou întemniţat, iar picioarele să-i fie puse în butuci. După câteva zile a fost aruncat într-o groapă cu var fierbinte, apoi a fost încălţat cu sandale de fier şi legat de coada unui cal, fiind tras pe străzile oraşului, spre a fi de râs şi de batjocură păgânilor şi spre întristare şi înfricoşare creştinilor.

Sfântul Gheorghe a biruit neadevărul, a învins pornirile rele, a învins suferinţele, pe toate le-a înfrânt prin credinţa lui! A trecut ca un biruitor, pentru Hristos, peste chinuri cumplite şi chiar prin moarte. Din porunca împăratului i s-a tăiat capul, în ziua de 23 aprilie 303. Capul i-a fost aruncat într-o groapă, de unde nişte străini l-au scos şi l-au adus în patria sa. De atunci Sfânta Biserică îl pomeneşte cu mare cinstire printre eroii credinţei, ca pe un mare mucenic, numindu-l “purtător de biruinţă”. El este simbolul vitejiei creştine, al devotamentului neţărmurit pentru cauza lui Hristos, al iubirii faţă de Dumnezeu.