„Bisericile de lemn – sfinte candele îndreptate spre cer”

În multe dintre localităţile judeţului Bistriţa-Năsăud, ca în multe alte locuri din Transilvania şi din ţară, se găsesc aceste adevărate monumente de artă populară românească care sunt BISERICILE DE LEMN şi care vorbesc într-un limbaj unitar şi profund românesc, pe întreg teritoriul ţării noastre la care, despre credinţă mai întâi, însă o serie de cauze de ordin social, istoric, geografic şi nu numai, au generat diferite tipuri şi variante constructive, ele constituind unităţi esenţiale şi invariabile în ceea ce priveşte destinaţia lor, variabile însă cu privire la plan, dimensiuni şi finisări interioare şi exterioare, unele dintre ele mărturisind indubitabil vârsta lor, ca şi obârşia celor ce le-au înălţat. Dar toate, absolut toate, vorbesc despre măiestrie.
Prin vreme şi prin vremuri, deşi construite din lemn de esenţă tare şi de aceea unele au dăinuit multe sute de ani, altele şi-au găsit sfârşitul, înlocuite fiind de mult mai somptuoasele construcţii din piatră ori din cărămidă, deşi chiar până în zilele noastre bisericile de lemn şi mai ales cele de sorginte maramureşeană încântă ochiul în multe locuri din ţări străine, acolo unde conaţionalii noştri şi-au căutat şi îşi caută noi obârşii şi împliniri, fiind însoţiţi de obiceiuri şi mai ales de credinţă, dar şi de bisericile nerupte din suflete.
Nu trebuie uitat că în ţară, poate le-a fost mai uşor strămoşilor noştri să-şi ridice bisericile din lemn, mai ales că tot mereu românul a fost frate cu codrul şi poate, de aceea casele şi bisericile au fost înălţate din materialul de construcţie aflat cel mai la îndemână. Lemnul, în general, dar mai ales stejarul şi lariţa pentru pereţii de rezistenţă şi pentru tăria lor.
Şi în prezent în Maramureş, bisericile mânăstirilor de la Bârsana şi Săpânţa sunt cele mai semeţe construcţii similare din lume, dar poate nu trebuie uitat nici faptul că tocmai de aceea i-a fost mai uşor generalului Bucow să ducă la bun sfârşit porunca împărătească de a face scrum bisericile românilor care se construiau în cele mai înverşunate fortăreţe de menţinere a unităţii şi românismului nu numai în Transilvania, dar şi în întreaga ţară.
În coate şi în genunchi, ca în jurul bisericii de lemn de la Mânăstirea Nicula, acolo unde icoana Maicii Domnului a lăcrimat neîntrerupt câteva zile, românii s-au rugat dintotdeauna pentru sănătate, pentru semenii şi copiii lor, pentru bunăstarea neamului lor.
Şi tot astfel o mai fac şi acum. Şi o fac şi în judeţul Bistriţa-Năsăud, ca în toate localităţile din ŢARĂ, pentru că românii au încredere mai mult decât orice în BISERICĂ, cea care i-a ţinut uniţi şi i-a apărat de pofte, multe pofte hrăpăreţe şi mai ales hămesite.
În curtea Muzeului din Bistriţa, o splendidă bisericuţă de lemn vorbeşte despre trecut şi despre faptul că românii, prin începuturile lor creştineşti, îşi au cu prisosinţă locul chiar şi în „filele cu adevăruri” ale Vechiului Testament. Ale credinţei celei dintâi.
În curtea Unităţii Militare din „capitala” judeţului o altă splendidă biserică de lemn, sfinţită de Î.P.S. Bartolomeu Anania, vrednic de veşnică pomenire şi de aleasă neuitare, biserică ce înalţă spre cer nu numai turla ei semeaţă, dar şi rugăciunile bravilor militari bistriţeni care au dus cu ei în teatrele de operaţii din alte zări, nu numai vitejie şi sfântă credinţă, dar şi omenie, dreptate, dar şi speranţă că numai Dumnezeu ne poate face mai buni, mai cinstiţi, mai omenoşi.
Am văzut, cu sentimente de aleasă pioşenie, la Runcu Salvei, acolo lângă Şcoală şi Biserica Nouă, veghind sau supraveghind liniştea satului, Biserica de lemn, frumoasă, semeaţă care, e drept, mai are nevoie de petice, dar care, aflată sub vremuri, i-a apărat de multe întâmplări pe oamenii locului.
Nu trebuie să facem imprudenţa de a ne lăsa în paragină vestigiile pe turlele cărora se sprijină cerul, aici în Grădina Maicii Domnului.
Acelaşi sentimente la simţi sau le resimţi şi la Sărata sau pretutindeni, acolo unde, precum Casa lui Coşbuc, ori Moara ne mai pot vorbi cu vocea de neconfundat codrul cel care rezonează atât de minunat în aceste construcţii care, indubitabil, vorbesc despre un adevăr de neconfundat: „Cu ajutorul lui Dumnezeu venim de demult şi vom merge departe”.
Tot o biserică de lemn a constituit locaş de închinăciune şi pentru sătenii din Bungard (sat aparţinător comunei Lechinţa), sat ce este atestat documentar la anul 1331 într-un act al comitatelor de juzi din comitatul Dăbâca, referitor la uciderea lui Ştefan de Bungard.
Este evident că satul exista cu mult mai devreme de această dată dar acest lucru dovedeşte că pământurile transilvănene n-au fost niciodată pământuri pustii.
Biserica din acest sat, asupra căreia voi insista puţin mai mult tocmai pentru că Bungardul a fost destul de rar prezent în coloanele ziarului şi chiar dacă sătenii sunt puţini acum şi în vârstă, tocmai pentru că sunt de aleasă calitate, merită amintit şi acest sat de obârşie a lor, biserica cu pricina ce are hramul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril este din lemn şi este monument istoric care vorbeşte despre viaţă mai ales.
După tradiţie, biserica a fost mai întâi mănăstire la locul numit Pădurea Doamnei, anul construcţiei, vizibil încă, peste vreme şi vremuri, pe o bârnă exterioară aşezată pe latura sudică a fost 1711. Biserica are pronaosul dreptunghiular, are tavan şi o mică tribună. În naos bolta este pictată cu scene din minunile Lui Iisus. Doamne, ce înălţătoare este.
Altarul este cu cinci laturi şi absida decrosată; ansamblul mural datează din a II-a jumătate a sec. al 18-lea; scenele pictate sunt însoţite de inscripţii în chirilică; uşile de la intrare, arcadele ce împart bolţile naosului şi uşile iconostasului sunt bogat ornamentate cu motivul funiei, al soarelui, butoane din lemn, romburi, denticule etc. Toate minunate.
Am insistat asupra acestui aspect ca să atrag atenţia asupra acestui monument istoric care, din nefericire, nu este foarte bine cunoscut măcar conjudeţenilor noştri, deşi şi acest reper, ca şi celelalte amintite doar, semnalate mai bine zis în acest articol pot constitui tot atâtea repere într-o eventuală excursie pentru şcolari a cărei obiectiv „SĂ NE CUNOAŞTEM JUDEŢUL” să aibă astfel de locuri de vizitare care, completate cu vestigiile de la Domneşti, cu „drumurile romane”, cu „Moara lui Coşbuc” ori cu Muzeul de la Rodna, cu Casa Visurilor de la Maieru, cu Băile de la Figa, cu Casa memorială de la Liviu Rebreanu, cu zidurile Cetăţii Bistriţa, ori cu atâtea alte puncte cu profund caracter formativ şi instructiv pot dovedi celor tineri ca şi celor vârstnici că avem cu ce ne mândri, chiar dacă încă ne simţim copleşiţi de vremi şi de vremuri. Românii, se adevereşte, vin din istorie.
Şi la Budurleni mai veghează biserica de lemn care şi-a început existenţa în 1705 (conform celor înscrise pe masa altarului) şi este tot monument istoric şi deşi a cunoscut în îndelungata sa viaţă mai multe mutări şi renovări, restaurări pentru că este încă un argument că credinţa a unit românii, i-a întărit şi le-a dăruit mai ales continuitatea pe aceste meleaguri în pofida multor măsluitori de istorie.
Iată încă un loc în care istoria noastră vorbeşte şi este deosebit de important să o facem să vorbească neîncetat spre neuitare.
La fel, avem o mică bisericuţă de lemn – monument istoric – la Ţigău, care a fost adusă aici la 1760.
La Ciosa – Iliata Bozghii avem o biserică mai tânără, construită la 1934, cu hramul Adormirii Maicii Domnului, care a fost reparată complet în anii 2000-2002, iar în 2003 Biserica a fost resfinţită.
Judeţul nostru, ca atâtea alte locuri din ţară, musteşte de istorie, de vestigii, de dovezi materiale ce atestă că viaţa şi-a desfăşurat neîntrerupt curgerea dăruindu-ne oameni deosebiţi chiar dacă ne referim la familia preotului Cheresteşin care, la Bungard, ca exemplu, au slujit din tată în fiu, cam vreo 230 de ani.
Iată că avem dovezi, ca atâtea multe altele, că au existat şi există pe aceste meleaguri adevărate dinastii de preoţi care au slujit această naţiune menţinându-i vie nu numai credinţa, dar şi simţământul de neam, de obârşie, de unitate.
Tocmai de aceea otomanii şi austriecii şi ungurii şi ruşii şi toţi ce au râvnit la aceste pământuri şi la bogăţiile lor au dărâmat biserici şi mănăstiri şi-n mănăstiri au omorât călugări, vezi mânăstirea de la Bucium, ca şi atâtea multe locuri, pentru că biserica, credinţa şi limba au ţinut acest pământ unit şi greu de îngenuncheat.
Din fericire încă bisericile construite din lemn se mai îndreaptă încă semeţe spre înaltul cerului aici în Grădina Maicii Domnului.
Adrian L. Mănarcă,
senior editor