Elena M. Cîmpan: Masa care ne adună

Eram la Lechinţa. Cu Angelo, cu Adrian, cu Marinela, cu Viorel şi cu alţii şi cu altele treburi.
Afară turna cu găleata o ploaie neobişnuită pentru Cireşar, de Sânziene, când se spune că cerurile se deschid, dar nu într-atât încât să coboare toată apa pe pământ. Că, la un moment dat, se umple şi el şi nu mai încape niciun strop.
Păşim printr-o curte mirosind proaspăt a flori de câmp şi firele de iarbă ne caută, prin sandalele romane, tălpile descoperite, obosite de mers, pentru a le da roua unei întâlniri tămăduitoare.
Într-o sală mică, ne aşteaptă o masă la care ne aşezăm în tăcere, ca după un obicei bine- ştiut, respectând cu sfinţenie rolul fiecăruia dintre noi. Ochii privesc, pe suprafaţa peretelui, personaje din „Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici” sau din „Scufiţa Roşie”. Privirile ni se întâlnesc într-o bună înţelegere, fără cuvinte. Cine ştie dacă nu se uită şi ele la noi tot ca la nişte personaje?!... Ale unui basm nescris.
Bucatele se aşează în farfurii, ispitind până şi simţul imaginaţiei. Aşa ar trebui să fie masa în fiecare casă. Să-i adune pe cei dragi. Să-i aştepte. Iar ei să aibă răbdare unul cu celălalt, pentru că în jurul mesei este pace, linişte, şi orice îndoială dispare.
Deodată, supa cu găluşti de griş, blândă şi atrăgătoare, caldă şi originală, îşi risipeşte calităţile prin încăpere, făcându-ne să inspirăm adânc toată bucuria de a fi iar copii. Uşor, delicat, se face transferul din exterior în interiorul nostru abia încălzit, în timp ce ploaia tot bate mărunt la fereastră, rugându-ne parcă să o primim cu noi la masă.
Apoi, pulpiţe de pui şi pilaf de orez, moi ca pentru dinţi de lapte, alunecă şi se topesc prin buzele noastre răsfăţate cu cele mai tulburătoare şi amestecate gusturi ale vieţii. Salata cu roşii face legătura dintre lumi.
La sfârşit, turta dulce aminteşte de Hansel şi Gretel şi de căsuţa din pădure, loc de adăpost al încrederii că putem rămâne mereu copii.
Trei feluri de mâncare şi o singură copilărie, care plutea în aer şi căreia i-am făcut loc să ne umple sufletele de fericire.
La întoarcere, ploaia s-a înteţit, făcându-ne să credem că ar fi nevoie de o Arcă a lui Noe, să ne salveze de toate gândurile şi sentimentele ce ne copleşeau crescând.
Am plecat, fără să putem uita curând această masă care ne-a adunat, care ne va urmări şi pe care, într-un fel, am luat-o cu noi, ca să ne facă mai buni, când ne vom gândi la ea. Cu dorinţa de-a reveni. De-a repeta aceste momente de poveste.