Cuvinte naive despre naivitatea melcului

Pe aleea care o ia spre intrarea în blocul meu de locuit, dă câteodată să traverseze un melc. Presupun că nu e același, o fi o familie; iar acum, desigur, se adăpostește de asprimea iernii, cine știe unde.
Acum, în prag de primăvară, brusc, m-am trezit că rostesc, ca în copilărie, „Melc, melc, codobelc”… Și m-a prins dorul de volumul de poezii al celebrului Ion Barbu, Joc secund. După cum se știe, în cuprinsul lui e și uluitorul poem „După melci”. În cufărul de lemn, pe care mi-l comandase tata, la plecarea mea în armată, aveam și două cărți: „Ultima noapte…”, a lui Camil Petrescu și aceasta, a năstrușnicului matematician-poet.
Cum a putut să ia ființă o asemenea ființă?! O alcătuire moale, vâscoasă, cochilia aceea oricând și oriunde ușor de strivit până și de talpa unui prunc, târându-se și orbecăind înainte cu cornițele acelea timide… Mă gândeam, amuzat, că de la el o fi învățat latinii principiul „Festina lente!” (Grăbește-te încet). Cum o fi rezistat de-a lungul timpului această făptură?
Condiția lui de existență e, pe de o parte, admirabilă, pe de alta, veșnic primejdioasă. Copilul, din poemul poetului, văzând melcul mort ( ”Era, tot, o scorojită / Limbă vânătă, sucită…” ), bocindu-l, îi spune: „Iarna coarnele se frâng / Melc nătâng, / Melc nătâng!”
Aducând condiția melcului barbian în zilele noastre, mă încearcă gândul că trăim o iarnă interminabilă, în care cei naivi sfârșesc ca în poezia stihuitorului nostru. Încât îmi iau curajul să exclam unora: Concetățenii mei, nu credeți în cochilia de melc, căutați alt mod de a vă ocroti în fața iernii vremurilor noastre!
Dar, deopotrivă, am toată duioșia pentru melc, mai mult decât pentru toate celelalte viețuitoare pașnice.