Permanenţe (1)

Plecat din localitate – ceea ce înseamnă şi desărţirea de calculator – în zilele Marii Sărbători Creştine, nu am găsit, fireşte, mesajul pascal al prietenului Constantin Clisu (din Canada) decât în ultimă instanţă; aşadar, când era tardiv să-i adresez, la rândul meu, urări de Paşte.

Însă i-am răspuns, pe internet, astfel:

„Îmi rămâne doar să cred că oamenii de pretutindeni pot trăi mereu stări pomenite în mesajele pascale: dragoste, pace, seninătate, belşug, lumină în case, armonie, împlinirea speranţelor, fericire ş.a.m.d. Cei mai mulţi ne amintim de ele mai cu seamă în zilele marilor sărbători creştine, poate din credinţa că astfel ele capătă mai multă plinătate şi adevăr, un strop de sfinţenie, binecuvântarea de Sus, care să ne asigure o anume durată valorilor pe care le invocăm. Apoi… Apoi?”

Îmi continui gândul: De ce astfel de urări nu ar fi obişnuite zilelor obişnuite de peste an, încât să nu dea impresia de tradiţie din ce în ce mai goală?

De pildă, îmi imaginez cum, în prag de week-end, un lider al cutărui partid, se adresează ascultătorilor, la radio: „Vă doresc pace şi bucurie1” Sau unul dintre şefii administraţiei locale, apare într-un cotidian local cu spunerea: „Concetăţeni, vă urez lumină în case, armonie şi să credeţi în speranţele voastre!”

Ei bine, nu! Noua nomenclatură îşi aminteşte despre astfel de deziderate doar când mimează cucernicie, pioşenie, când crede că e profitabil un mare moment din calendarul creştin pentru a-şi cosmetiza imaginea, pentru a fi din nou credibilă (măcar pentru încă un mandat). Fără a cerceta colecţia vreunui cotidian de pe ultimii 10 ani, afirm, fără ezitare, că 90 la sută dintre textele de acest fel sunt doar alcătuiri de stereotipii, truisme, automatisme lingvistice (aşchii ale limbajului de lemn) care, finalmente, nu sunt luate în seamă de majoritatea cititorilor. Căci cei care le emit sunt, majoritar, din aceeaşi speţă de oameni mediocri.

Sunt mai interesante numele semnatarilor; în sensul următor: În oraşul cutare, primarul cu felicitările nu mai e XY, ci YX; şeful de la partidul cutare nu mai e ZW, căci s-a cărăbănit la alt partid, preşedintele de consiliu judeţean e ZY şi nu YZ, care felicită de sărbători doar ca vicepreş. Oricum, toţi sunt de un maimuţăresc zel creştinesc ce nu-ţi poate provoca decât sila.

Acest aspect civic ţine de permanenţe care au ruginit, s-au mucilanizat, dar au creat trasee socio-morale pentru beneficiarii politici de conjunctură.

În articolul următor voi invoca permanenţe şi de alt gen. Asta, fiindcă am primit, între timp, şi un plic de la Constantin Clisu, brav român de peste Atlantic.