Pr. Radu Liviu Roșu: Obstacole în calea predării în mâinile lui Dumnezeu

“Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34)

Ascultarea desăvârșită față de Dumnezeu, fără nici un fel de împotrivire, chiar și dacă anumite lucruri par iraționale și greu de împlinit, este foarte greu de făcut.

Orice lucru am face, dar mai ales dezvoltarea relației cu Dumnezeu, trebuie făcut până la capăt, până la sânge, trebuie să fim gata să murim pentru el. Trebuie să ne învățăm să ne facem datoria. Din neputința noastră duhovnicească însă, toți facem treabă de mântuială.

Depărtarea de Dumnezeu duce la o treabă de mântuială. De exemplu: poți să-i plătești omului și un milion, el tot de mântuială o să lucreze, tot nu-i în stare să ducă o treabă la bun sfârșit, să facă ceva conștiincios, negreșit lucrul va ieși cu defect. Pentru că nu există bază – tărie duhovnicească.

Își face prost lucrul care i-a fost încredințat de Dumnezeu Însuși și așa își strică sufletul. Orice lucru am face, dar mai ales consolidarea relației cu Dumnezeu ar trebuie să fim gata să murim pentru el. Mereu ne autocompătimim și călcăm legea datoriei.

Putem afirma, mai mult sau mai putin, că avem o sensibilitate sădită în noi, o simțire, dar, adeseori avem sentimentul că ceva nu merge bine, că nu înaintează chestiunea noastră. Putem certifica faptul că preferăm să trăim așa cum simțim, cum vedem lucrurile. Ne plângem adeseori că nu avem în noi harul lui Dumnezeu și că nu ne atinge mila lui Dumnezeu, dragostea Lui, ca să ne predăm cu încredere și să avem bucurie și fericire înlăuntrul nostru.

În final, toată strădania și lupta noastră este după cum spune aici Apostolul Pavel, să statornicim dreptatea noastră, fără să ne predăm dreptății lui Dumnezeu. Prin urmare, rămâne cineva cu autoîndreptățirea lui și, în final, rămâne fără Har, fără izbăvire.

Rămâne cu strădaniile lui, cu lupta lui, dar numai cu acestea, fără lucrarea necreată a lui Dumnezeu înlăuntrul său, fără dragostea Lui, fără Harul care-l mântuiește pe om. De aceea, și cineva care se luptă în acest fel se află într-o continuă agonie, în șovăială, în tulburare, ca și când s-ar consuma pe sine.

Mereu are o nemulțumire ca nu îi poartă de grijă Dumnezeu, că nu i-a dat ceea ce se așteptă să-i dea, și așa rămâne cu cele bune ale sale, cu succesele sale, cu izbânzile sale, cu virtuțile sale, cu o oarecare dreptate, care este în definitiv dreptatea lui. Vestea bună este ca omul poate fi tot ceea ce vrea; vestea proastă este că nu tot ceea ce vrea el să devină este bun.

Stereotipurile și prejudecățile ne influențează viața de zi cu zi, iar în anumite împrejurări operăm cu ele, în ciuda faptului că ne credem lipsiți de prejudecăți. Nu de puține ori ele pot deveni bariere în comunicarea, cunoașterea și acceptarea celor din jurul nostru, dar mai ales în ceea ce privește predarea noastră în grija lui Dumnezeu.

Din acest punct de vedere trebuie să avem disponibilitatea de a lupta cu propriile noastre prejudecăți, astfel încât să nu ajungem în situații de discriminare, marginalizare, respingere sau excludere pe motive subiective, influențate de stereotipuri și reprezentări eronate.

Stereotipurile reprezintă idei fixe, deformate, gânduri superficiale, mituri camuflate sau păreri comune, în general greșite, pe care oamenii le au în legătură cu diverse persoane, situații, lucruri, fenomene, inclusiv ideea de Dumnezeu.

Ele fac parte din moștenirea noastră culturală și transmit în timp obiceiurile, tradițiile. Prin urmare, noi suntem contaminați încă din copilărie cu anumite idei, mesaje, informații care ne conturează stereotipurile și în baza cărora ne activăm prejudecățile (de exemplu: pisica neagră și numărul 13 aduc ghinion, sarea vărsată aduce ceartă în familie, nu te întoarce din drum pentru că o să ai ghinion toată ziua etc).

Pe măsură ce creștem stereotipurile tind să ne amorțească simțurile și gândirea, ne încorsetează existența și odată internalizate, în propriul sistem de gândire, ele ne transformă în adevărați roboței care pun în aplicare tot felul de clișee și „soft-uri” primite de la familie, prieteni, mass-media etc., ulterior ele fiind îmbogățite prin propria noastră contribuție. Ne pierdem în detalii și ignorăm lucrurile cele mai serioase.

Dacă Dumnezeu vede că vrei să te schimbi, ca ai început să urăști starea de degradare și dorești să te reîntorci la o nouă viață, nu te lasă. El te va ajuta să vezi din ce în ce mai bine starea de degradare și să scapi de acesta. Dar, trebuie ca omul să nu rânduiască lucrurile așa cum crede el, așa cum îi vine lui ușor, după bunul său plac.

Vedem o persoană care se luptă foarte mult cu o dependență oarecare. Se luptă cu aceasta la modul cel mai serios, deși, în același suflet există și alte dependențe foarte grele pe care nici nu le vede. Se poticnește în el, se luptă cu el și se tulbură: ”Vai, vai, am căzut iarăși, trebuie să mă schimb!”, și nu vede celelalte dependențe esențiale care-i umbresc sufletul.

Predarea prin pocăință nu poate să se arate binevoitoare față de egoism, fie că acesta este rănit, fie că nu, pocăința zdrobește egoismul. De exemplu, ai o rană și pe această rană o zgândări și cu cât o zgândări, cu atât te doare mai mult. Pocăința și predarea are puterea să usuce rana în taină, adică egoismul rănit. O usucă de așa manieră încât nici durere nu mai există, nici locul nu se mai cunoaște.

Pocăința cea adevărată și predarea dărâmă idolul care este înlăuntrul nostru, egoismul, voia proprie, taie capul iubirii de sine egoistă, și nu mai rămâne nimic care să fie rănit. Câtă vreme egoismul există, el este rănit.

Astfel, omul își zdrobește inima, plânge și se tânguiește. Dovada este că nădăjduiește în mila lui Dumnezeu, în iertarea pe care o dă Domnul. Nădăjduind, se căiește și mai mult. Astfel, are loc curățirea omului. Lucruri simple, frumoase, îmbietoare! Deși sunt îmbietoare este de mirare că le lăsăm de-o parte și dăm atenție celor nesăbuite.

Există primejdia ca, atunci când predarea nu este autentică, omul să se căiască, să plângă, să se rușineze, dar fără nici o nădejde în mila lui Dumnezeu, fără nici o speranță în iertarea pe care o dă Dumnezeu.

Există, de asemenea, primejdia să se încreadă cineva în mila lui Dumnezeu, fără să-și smerească sufletul, fără să se căiască cât poate de mult. În această situație, nu putem vorbi nici de încredere, nici de predare adevărată.

Ca toţi Paşii care rămân de făcut în continuare, Pasul 3 ne duce spre o acţiune pozitivă. Numai prin acţiune ne putem rupe de propria voinţă, cea care blocase întotdeauna intrarea lui Dumnezeu – sau, dacă doriţi, a unei Puteri Superioare – în viaţa noastră. Credinţa, negreşit, este necesară, dar ea singură nu ajută. Putem avea o credinţă şi, totuşi, să-L ţinem pe Dumnezeu în afara vieţii noastre. De aceea, problema devine acum tocmai cum, şi prin ce mijloace specifice, să-L lăsăm să intre. Pasul 3 reprezintă prima noastră încercare în acest sens.

Mai putem adăuga şi că un pas mic, oricît de mic pentru început, este absolut suficient. Odată ce am introdus cheia bunăvoinţei în lacăt şi doar am întredeschis uşa, constatăm că o putem deschide şi mai larg. Chiar dacă voinţa proprie o trânteşte şi-o închide la loc, cum se întîmplă adesea, uşa se va deschide întotdeauna, în clipa în care folosim din nou cheia bunăvoinţei.

”Fiindcă știu că nu locuiește în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu; Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc.” - (Romani 7, 18-19)

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți.

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!