Preot Radu Liviu Roșu: Mărturisirea personală sinceră = Schimbare

”Dacă ne mărturisim păcatele, credincios este El şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de toată nedreptatea.” – 1 Ioan 1,9

Revenim stimați cititori să aflăm în acest număr cum putem să ne acceptăm așa cum suntem deși vocile din jurul nostru ne spun altceva.

Cum, așadar, să mă accept așa cum sunt când cei mai mulți îmi zic să fiu mai bun, mai performant, mai harnic, mai frumos, mai deștept, mai altfel, mai în top...?

A mă accepta așa cum sunt nu înseamnă a rămâne acolo unde sunt, mulțumit sau nemulțumit, blocat sau resemnat. A mă accepta așa cum sunt este de fapt o condiție esențială pentru a merge mai departe în dezvoltarea mea personală.

În cazul presoanelor dependente acceptarea de sine și apoi mărturisitrea slăbiciunilor este condiția capitală de a se ancora într-o recuperare sănătoasă. Practic acceptarea este de fapt punctul din care poți începe schimbarea, din care îți dai voie să-ți valorifici potențialul.

Mărturisirea și acceptarea propriilor slăbiciuni, imperfecțiuni, defecte, lipsuri, scăderi, cusururi este semnul că ne recunoaștem nivelul, stadiul de dezvoltare psiho-spirituală în care ne aflăm, fără a evita, cosmetiza sau nega ceea ce nu ne place la interioritatea noastră. Mărturisirea ne scapă de efortul de a ne preface față de Dumnezeu și față de ceilalți. Alte persoane pot vedea dintr-o altă lumină acțiunile noastre. Ne eliberăm de povara greșelilor și a trecutului, și mai mult decât orice, ne descoperim adevăratul sine.

Un indicator important că suntem pregătiți să mergem mai departe pe drumul cunoașterii de sine este acceptarea împăcată cu ceea ce suntem.  Unii cred că pot merge pe acest drum, luptându-se încrâncenați cu propriul eu, dezbinându-se interior sau lepădând o parte din eul lor în colțul uitării, ignorării sau urii (de sine).

Ruptura interioară, subtilă (schizo-frenus) care se manifestă la nivelul întregii personalități (ceea ce gândesc nu este ceea ce simt; ceea ce simt nu este ceea ce fac; ceea ce fac nu le implică pe celelalte două) este semnul necunoașterii și neacceptării de sine. Astfel modul de viață schizofrenic (dezbinat, dezunit, în permanent conflict interior) a ajuns să caracterizeze omul normal, sănătos psihic și nu doar pe cei ce sunt diagnosticați cu această afecțiune psihologică (schizofrenia).

Carl Rogers un psihoterapeut atipic pentru vremea sa (care a valorizat mai mult omul ca persoană decât metodele psihoterapeutice care te consacrau ca expert în terapie), a emis un mare paradox pe care l-am avut în minte în scrierea textului de față : ,,Pot să mă schimb după ce mă accept așa cum sunt.” 

Ce vrea să zică prin această afirmație cam incomodă, tulburătoare sau poate chiar bizară la prima vedere? Vrea să ne atragă atenția asupra faptului că exercițiile de voință și autocontrol pe care le folosim în aducerea de corecții sau schimbări personalității noastre nu sunt întotdeauna suficiente pentru schimbări interioare profunde, uneori prea delicate pentru ca un efort volitiv să le poată controla.

În interpretare creștin ortodoxă, paradoxul lui Rogers vrea să spună că acceptarea de sine a neputințelor personale poate fi un prilej de smerire a omului când în momentul x de luciditate interioară, el vede și-și cunoaște neputințele cele mai profunde. Iar lipsa momentelor de acceptare de sine ne face să ratăm șanse mari de smerire de sine, care sunt prilejuri incredibile de a simți prezența lui Dumnezeu.

Omul smerit, care își acceptă felul imperfect de a fi, gândi, simți, vorbi, face, dezbrăcat de ,,umflăturile” eu-lui (acele putințe, competențe, calități mult exagerate) simte o nouă nevoie (singura omisă sau exclusă de companiile de marketing care exploatează la maxim nevoile umane) - nevoia de a fi cu Dumnezeu. În relație cu Dumnezeu, omul învață mai bine sau aprofundează exercițiul acceptării de sine și al celorlalți, care nu mai pare banal, neinteresant, dificil sau inutil.

Vă las să cântăriți beneficiile acceptării eului căzut sau mai frumos spus acceptării eului neplăcut din fiecare din noi, pe care îl purtăm zi de zi și care se cere tămăduit prin atenția noastră și puterea lui Dumnezeu.

„Pocăinţa este înnoirea vieţii, ceea ce înseamnă să ne lepădăm (eliberăm) de trăsăturile negative, să ne îndreptăm (întoarcem) spre binele absolut. Nu există păcat care să nu fie iertat decât numai păcatul pentru care nu ne pocăim.” – Pr. Tadei