Pr. Radu Liviu Roșu: Umilința – semnul maturității spirituale (partea a II - a)

Dragi cititori, spuneam în articolul de săptămâna trecută, printre altele, că, umilința înaintea lui Dumnezeu este esențială în toate domeniile vieții, și aceasta pentru că față de relația personală cu El este necesar să avem o atitudine de încredere deplină și umilă în același timp, deoarece  voia Lui cu noi nu trebuie contestată sau disputată ci onorată ca sursă a cunoașterii Lui și expresia voii Lui pentru noi.

O atitudine de umilință și respect ne v-a face dependenți de Dumnezeu pentru descoperirea adevăratului sens al vieții noastre, nu de istețimea sau cercetările noastre. Ba mai mult vom avea o atitudine umilă în dezbaterile noastre fără aroganță și pretenția supremației noastre în cunoaștere.

Orgoliul reprezintă încercarea disperată a unei persoane de a scăpa de propriile sentimente de inferioritate. Ea își dorește onoruri și elogii pentru a se asigura că este o persoană valoroasă, în contrast cu ceea ce simte față de ea însăși.

Cu toate acestea, elogiile și admirația nu sunt niciodată suficiente. O astfel de ființă nu manifestă niciodată destulă siguranță și de aceea persistă în încercările de a-i impresiona pe ceilalți cu realizările sale. Falsa identificare cu trupul ne face dornici să primim permanent recunoaștere din partea celorlalți. Însă persoana cu adevărat umilă nu urmărește satisfacția de a fi apreciată, flatată sau recunoscută de ceilalți.

Această ființă cunoaște sau înțelege intuitiv că ea nu reprezintă corpul fizic. Pentru o astfel de persoană, onoarea sau dezonoarea, faima sau tot ceea ce ține de acest corp muritor, sunt inutile. O persoană cu adevărat umilă este o ființă perfect realistă.

Umilința nu presupune negarea calităților sau darurilor cu care ești înzestrat, ci acceptarea faptului că toate acestea sunt un dar de la Dumnezeu și că puterea pe care o manifești este de fapt Puterea Lui. Ea trece doar prin tine, dar nu vine de la tine.

Orgoliul și respectul de sine sunt doi poli opuși, căci cel care se respectă pe sine însuși manifestă respect și față de ceilalți. Un astfel de om va avea despre sine o imagine cât mai corectă și, datorită înțelegerii sale intuitive, va ști întotdeauna unde îi este locul în raport cu tot ceea ce îl înconjoară. Umilința înseamnă înțelepciune.

Umilinţa îţi dă puterea de a percepe situaţii, de a discerne cauzele obstacolelor şi dificultăţilor, şi de a rămîne tăcut. Cuvintele omului umil sînt pline de miez, sînt puternice şi rostite cu bunăcuviinţă. O persoană umilă poate împrăştia furia cuiva numai cu cîteva cuvinte. Un singur cuvînt rostit cu umilinţă are valoarea a mii de cuvinte.

Umilința înseamnă înțelepciune. Umilința ne dă puterea de a percepe situații, de a discerne cauzele obstacolelor și dificultăților, și de a rămâne tăcut. Cuvintele omului umil sunt pline de miez, sunt puternice și rostite cu bunăcuviință. O persoană umilă poate împrăștia furia cuiva numai cu câteva cuvinte.

Omul simplu, mai just situat în lume, este cu mult mai prudent; el și de nu știe, simte că e mic, că e singur, că e slab; își dă seama de cuceririle sale și de limitele impuse de natură. Umilința e sentimentul profund al orizontului său.

Umilința trebuie să fie întreagă, adică sinceră; izvoarele ei trebuie să fie lăuntrice. Umilința înseamnă eliberare și ascultare, înseamnă limpezirea cugetului apropiat de Dumnezeu; ea este o floare a darurilor. Umilința este o stare de cumințenie și deplină supunere în fața lucrurilor neschimbătoare; ea naște odată cu conștiința propriei noastre valori și situații în fața existenței.

Aceasta virtute are două întemeieri: cunoașterea situației noastre în lume și tratarea conformă acestei cunoașteri. Umilința înțeleasă în această dimensiune cosmică și metafizică a vieții nu alungă frumusețea și puterea spirituală cu care suntem dăruiți; ne dă doar o justă poziție față de tot ceea ce avem și ceea ce ne lipsește.

Umilința alungă egoismul, evită dilatarea bolnăvicioasă a eului (stare atât de frecventă azi) și deschide porți noi către experiențe pozitive și înălțătoare. Omul nu a avut întotdeauna conștiința locului pe care îl ocupă în lume și rostul desprins din această așezare. Omul nu a avut întotdeauna simțul dimensiunilor existenței sale și al raportului dintre aceste dimensiuni.

Epoca modernă și contemporană ne stă în această privință drept mărturie. Pe măsură ce a crescut mândria sa de ”ființă rațională și liberă”, pe aceeași măsură și-a pierdut înțelegerea și libertatea. Determinismul și materialismul veacului sunt o consecință a falsei așezări a omului față de lumea înconjurătoare și de transcendență.

Puterea crescândă asupra lumii fizice l-a făcut să se socotească creatorul și stăpânul a tot ce este. Știința și tehnica modernă, incontestabile cuceriri ale epocii moderne, au schimbat întreaga viziune de viață a omului. Trufia este una din cele mai de seamă consecințe morale ale acestei viziuni.

Toată educația noastră, tot exemplul ce l-am avut ne-au îndemnat să mergem pe calea acestei încrederi fără măsură în însușirile noastre individuale. Căci ce este altceva trufia decât o supraprețuire a puterilor noastre și o trăire în orizontul ei. Trufia este o atrofiere a măsurii și a bunului simț, este sentimentul prețuirii fără limită a ființei noastre. De aceea fiece ins în parte se simte deținătorul adevărului și se crede centrul lumii. Individul a ajuns un univers închis.

Omul trufaș, necunoscând alt adevăr decât pe sine, nu a putut cunoaște nici mila, nici dragostea, nu l-a cunoscut nici pe Dumnezeu.

Încrederea în atotputernicia rațiunii, a științei și a tehnicii au mers mână în mână cu îndumnezeirea omului. S-a crezut că, înălțându-se neîntemeiat până dincolo de puterile sale, până dincolo de firea și sensul existentei sale, omul se poate mântui. Roadele acestei atitudini au început a fi culese. Individualismul și egoismul vieții moderne au închis omului porțile de ieșire.

Omul nu a mai putut vedea nimic din cele ce cădeau dincolo de el, iar îndreptarea omului vine tocmai de aici; din puterea înțelegerii sale că este parte dintr-o realitate care-l depășește și din orientarea faptei sale către o viață organică și firească.

Această așezare înseamnă însă o recunoaștere sinceră a micimii și a slăbiciunii noastre. Ce om, care mai are în el o fărâma de omenie, nu și-a dat seama, cel puțin o dată, de povara ce-i apasă umerii prin soarta ce i-a fost dată? Cine nu a trăit, sentimentul mirării și al minunilor care îl înconjoară?

Cine nu s-a înspăimântat că poate fi singur în ceata acestor lumi pe care mintea nu le poate cuprinde și inima le bănuie numai ca există cumva? Cine nu a trăit în fața fenomenelor neprevăzute și nestăpânite, cosmice și istorice, un sentiment de teamă și de slăbiciune? De unde atunci trufia? De unde gândul de stăpân al lumii, când picioarele omului se clatină atât de ușor?

Desigur dintr-o orbire, dintr-o deformare interioară, din falsa și nefireasca așezare a omului, din îngustarea orizontului sau spiritual. Omul este mare abia atunci când se recunoaște mic când își recunoaște slăbiciunile. Pascal spune într-un capitol din cugetările sale: „Măreția omului este mare prin faptul că știe că este mizerabil”.

Astăzi avem nevoie de o fierbere nouă a conștiinței. O adâncire a simțirii este necesară pentru îndreptarea omului. Una din căile care îl pot face mai bun și mai pur, este umilința. Lumea care îl înconjoară și însușirile sale interioare îl creează, dar îl duc totodată la pierzanie pe om. Totul ține de conștiința noastră, de felul cum știm să ne rânduim gândul și fapta.

Umilința, opusă trufiei, este virtutea care naște din sentimentul fragilității noastre, a slăbiciunii naturii omenești; ea este legata de firea omului încărcat de ppcatul originar.

Se crede de aci că umilința este ceva decadent, că exprimă o anumită lipsă, o slăbiciune interioară. Acei care văd lucrurile în acest fel judecă umilința în contingent și în temporal, o judecă exterior. De aceea, o socotesc ca pe o stare interioară specifică sclavilor.

O deosebire trebuie să o facem încă de la început. Umilința nu trebuie văzută în latura ei socială, în aparițiile degradante ale lipsei de personalitate, - pe care această virtute o presupune dimpotrivă cu tărie, - ci trebuie văzută în înțelesul ei adevărat, în sens existențial.

Umilința nu înseamnă și nu naște din servilism, pentru că ea este forța interioară, expresie a trăirii noastre pe treptele superioare ale lumii acesteia. Umilința este una din căile prin care omul ia cunoștință de starea sa și de sensul existenței sale.

Prin umilință, omul nu se înjosește, nu se năruie pe sine, ci se înalță, se zidește. Recunoașterea slăbiciunii noastre înseamnă dovada unei adevărate forțe. Pentru ca cineva să meargă pe calea umilinței, concepută în sens ontologic, trebuie să dispună de o mare forță interioară.

Această virtute reprezintă o forță morala unică, pe calea căreia omul se dovedește puternic, nu în lumea aceasta a contingențelor, în lumea noastră înconjurătoare. Umilința ca forță morală trebuie judecată în spiritual, nu în temporal.

La fel este și cu dependentul care crede că nu sunt prea multe de făcut în legătură cu starea sa. Tocmai atunci apare o nouă idee. Aceasta e prezentată atât de încet, atât de subtil încât e posibil să nu o observe.

De multe ori, la citirea celor Doisprezece Pași, Pașii 6 și 7 trec fără să fie observați prea mult. De fapt, ei sunt inima programului, o culme mistică. În acest moment, relația cu Dumnezeu există și începe să se dezvolte. Acum e pusă la încercare. Lui Dumnezeu i se cere să schimbe caracterul persoanei care lucrează Pașii.

Bineînțeles, Pasul nu spune nimic despre cum va face Dumnezeu asta sau în ce mod va îndeplini El acest lucru. Acesta este în totalitate prerogativul lui Dumnezeu, iar Pașii sunt foarte atenți în a nu sugera că e posibil – în vreun moment -  să prezicem intenția lui Dumnezeu. Așa se întâmplă schimbarea care trebuie să aibă loc, astfel încât acea abstinență care există deja să prindă rădăcini și să crească.

E o caracteristică a Pașilor faptul că cele mai solicitante și mai dificile sarcini sunt deseori strecurate în text fără ‚fanfară’. Însă, aici e cea mai grea sarcină. Aici are loc recuperarea. Aici i se cere lui Dumnezeu să schimbe personalitatea dependentului. Și tot acesta e locul în care Dumnezeu face exact acest lucru.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți.

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!