Constantin Cubleșan. Peregrinări lirice

Constantin Cubleșan, cel mai cunoscut și respectat scriitor din spațiul transilvan, se află din nou în atenția iubitorilor de poezie. În a doua jumătate a lunii mai, Editura Casa Cărții de Știință a editat un volum elegant cu poezii, „Peregrin prin anotimpuri. Poeme răzlețe”, o carte „încet gândită, gingaș cumpănită”, caldă și aromată, asemeni pâinii clujene a soarelui, cea de altădată, cât roata carului, prin porii căreia puteai vedea lumina în toată splendida ei măreție. Poezia aceasta este ocrotitoare, te adăpostește de tot felul de agresiuni venite de peste tot, te ademenește cu bunătatea ei dogorâtoare și-ți aduce aromele copilăriei, spre desfătarea înfiorării.

Constantin Cubleșan este un baladist al freamătului. În poezia sa, spațiul predilect de întâlnire a cuvintelor este cel dendrologic, în care copacul ori frunza își are metamorfozele sale, în funcție și de anotimp. Toamna, „E-un sobor de frunze moarte” sau, într-un cadru mai cuprinzător, „Pe un ram de sânger verde/ Mierla stă să plece-n lume”, este un soi de deșert al copacului, prin absența frunzei, iar în locul ei, „Toamna s-a urcat în ramuri”, imaginea mișcătoare a trecerii, a deșertăciunii. Iarna, „Pe copacii din livadă/ Stau fuioare de ninsoare” iar „Omătul viscolit de-a valma/ Răstoarnă pomii din grădină”, tulburător tablou hibernal al unor vremi apuse. Primăvara, „Pomii toți au înflorit”, „Muguri noi plesnesc în ramuri”, „Și-un vânt ușor ce tremura-n frunzare/ Părea să-i spună cântece de-alint”. Vara, „Mesteceni răzleți, înfrunziți prea grăbiți/ Își scutură mugurii ca pe reziduuri” și, în fine, „În poiene, printre brazi”, dezastrul dendrologic, „Căci pădurile bătrâne, (ce să vezi?!, n.n.) erau tăiate”, iar drama dendrologică se prelungește: „Urși-s citadini de-acuma dacă nu mai au pădurea”, un vers pe cât de actual, pe atât de neliniștitor, căci drama urșilor deveniți citadini este drama întregii lumi schimonosite de schimbări violente. În acest haos al modernismului tulburat, poezia lui Constantin Cubleșan pare a fi o ființă uitată într-o lume înlocuită. Poezia sa este cantabilă, cu premeditate aritmii, care fac muzica să sune tânguit, precum cea izvorâtă din tereminul înfiorat, al sfâșierii prelungi.

Constantin Cubleșan deține și în poezie arta povestirii. Patru balade denumite astfel, a lupului flămând, a maimuțoiului de pluș, a vacanței la munte și a florii de „Nu-mă-uita”, acoperă deplina poftă de povestitor, dublată de o sensibilitate artistică expresivă, pe care Constantin Cubleșan ni le arată în acest volum, străbătut de tremurul unei nostalgii semețe, pe măsura zvelteții însăși a ființei autorului ei. În „Balada lupului flămând”, poetul se dezlănțuie în narațiune, cu o poveste de un dramatism cinematografic, despre un lup flămând „ca o fantomă”, care „Era un lup frumos, cu blana sură”, o poveste despre simțul supraviețuirii, despre demnitatea curajului și despre jertfa supremă, pentru Viața puilor săi. Lupul, atacat de o haită de câini, într-o hărmălaie acoperind „sunetul strident al ospătării sale”, este sfâșiat și omorât, cât încă ciozvârta îi mai tremura între fălci, în timp ce „Neputincios orașul priveghează/ Sub falduri de mâhnire,-nzăpezit”. Cealaltă, „Balada unui maimuțoi de pluș”, este ipostaza prieteniei și a abandonului la vârsta renunțării inconștiente, ca-n jocul barbian al ademenirii și desprinderii melcului. Maimuțoiul, Tobito-Bum, până mai ieri vedetă într-o casă cu copii, este abandonat, lăsat pradă singurătății și nepăsării, tocmai de prietenul lui cel mai bun, care: „/.../ nu din răutate-l aruncase/ Și-acum prin somn, desigur, îl chema.” Salvat, Tobito-Bum își reîntâlnește prietenul și: „De-atunci în jocuri multe, minunate,/ Sunt amândoi, mereu nedespărțiți –/ Tobito-Bum și-un băiețel pe cinste/ Ca doi prieteni buni și fericiți.” „Balada vacanței la munte” este săltăreață, de un comic amar, vacanța eșuează din cauza puzderiei de dornici a o petrece, fiecare în dezordinea lui. Este pigmentată cu ironii deșarte. O baladă a renunțării, a eșecului și a resemnării. „Balada Florii de Nu-mă-uita” este o surprinzătoare poveste de iubire, tristă, al cărei semn amar este o floare de nu-mă-uita, strivită într-o carte de poeme. Tânărul, plecat la război, îi lasă iubitei sale un inel și floarea dintre file. El este ucis, iubita moare într-o îndelungă așteptare. Cartea cu poezii salvează urma întunecată a acestei povești. O baladă tristă cât ipostaza zădărniciei însăși. Cele patru balade sunt stâlpii de susținere, arcadele întregului cuprins.

Poezia lui Constantin Cubleșan este sora sa geamănă. Seamănă într-atât, încât văzându-i separat, îi poți confunda. Plină de o candoare contaminantă, mucalită, ludică și rafinat ironică, duioasă și elegantă retro, pastelată, umblându-i prin ființa domoală o îmbinare fericită de melancolie și nostalgie luminoase și întremătoare, de-mi vine să cred că acolo unde mângâie poezia sa vindecă umori; este liniștitoare și discret-însoțitoare, precum muzica preclasicului Albinoni, căci foarte muzicală; cu broderii alese, precum iile cu altiță, domoală și înțeleaptă asemănătoare cu cel retras, pentru meditație, pe bolovanul de la marginea lumii; este înnobilată cu zare și rost, este mlădie și lipicioasă ca mierea naturală și nobilă de salcâm, plină de aromele grădinilor abundenței, cele de altădată, respirând mireasma de ionatan a pământului rumenit și de prune atinse de prima brumă, străluminându-le închipuirea; cu irizații de diamant negru și rar, ea este limpede, cu doldora de carate, și delicioasă, ți se duce direct la inimă. În fața lor, a Poeziei și a Poetului, fac o reverență, însoțit de lacrima surâsului și a recunoștinței.