Idealizarea primei zi de școală

Prima zi de școală este un spațiu al speranței colective: părinții visează la un viitor mai bun pentru copiii lor, profesorii speră ca generațiile care vin să fie mai performante, iar poli¬ticienii își inserează, cu grijă, promisiunile între aceste emoții. Astfel, discursurile abundă în cuvinte mari — „șanse egale”, „excelență”, „modernizare” —, chiar dacă, de multe ori, reali¬tatea sistemului rămâne neschimbată.
Chiar și în comunism, în spatele uniformei obligatorii, al pionierilor, al festivismului impus, rămâneau emoțiile personale și universale: mirosul de caiet nou, ghiozdanul pregătit cu grijă, nerăbdarea părinților, lacrimile mamei, vocea tremurată a învățătoarei. Idealizarea nu înseamnă însă negarea realității (cozi, lipsuri, propagandă), ci sublinierea părții luminoase și intime: copilăria. Literatura și memoria personală au puterea de a extrage din comunism ceea ce era pur și universal – curiozitatea, prietenia, descoperirea. Chiar dacă în curtea școlii răsuna fanfara și portretele conducătorilor erau omniprezente, pentru copil ceea ce rămânea viu era mirosul buchetelor de flori, emoția primei bănci, literele scrise cu creionul, ochii plini de speranță ai părinților, pentru că copilăria rămâne un spațiu liber, iar prima zi de școală – un început luminos.
În contexul democratic de astăzi, prima zi de școală nu este doar începutul unui drum pentru copii și părinți; a devenit, în ultimele decenii, și un ritual public, intens exploatat de politicieni. În fiecare toamnă, curțile școlilor se transformă în tribune simbolice, iar discursurile solemne rostite în fața elevilor devin exerciții de imagine.
Din perspectivă psihologică, acest fenomen poate fi explicat prin nevoia colectivă de simboluri. Educația este percepută ca soluție la toate crizele — economice, morale, sociale. Politicienii capitalizează această percepție, folosind retorica idealizării pentru a ascunde, temporar, lipsurile structurale: manuale întârziate, școli fără încălzire, profesori slab plătiți. Cu toate acestea, există și un efect pozitiv al acestei ritualizări: vizibilitatea educației în agenda publică. Fie că este sinceră sau pur electorală, prezența politicienilor în curțile școlilor transmite mesajul că începutul de drum al copiilor contează, că școala rămâne, măcar simbolic, un centru al comunității.
Idealizarea primei zile de școală, atunci când este utilizată politic, nu este în sine nocivă. Devine problematică doar atunci când rămâne la stadiul de retorică, fără acțiuni concrete care să schimbe realitatea: școli sigure, profesori motivați, programe adaptate lumii în care trăim.
Un lucru este însă sigur. Prima zi de școală nu aparține istoriei, nici regimurilor, nici steagurilor. Ea aparține copiilor. Și oricât de cenușii ar fi vremurile, lumea copilăriei este plină de culoare: verdele cretei, galbenul soarelui, albul caietelor, roșul emoției din obraji.