Păcatul

Budapesta, anul 1857
Schany are doisprezece ani şi este orb. Cu braţele încordate şi degetele răsfirate caută scaunul. Frumuseţea feţei, părul blond, cârlionţat, tuns la baza urechii mai îndulcesc din necazul băiatului. Atingerea şi mângâierea buclelor îi provoacă atâta bucurie, încât, în zilele de lucru, aproape cerşeşte gestul de la doamna care îl hrăneşte, de la foschist, de la domnul profesor de citire. Între el şi Paul, educatorul lui cel tânăr, s-a înfiripat nevoia de celălalt. Acesta şi-a pierdut copilul la naştere şi rana din suflet îl mistuie. În momentul în care îl mângâie pe Schany, tace. De fiecare dată îşi coboară palma tânără din părul creţ şi mătăsos pe obrazul îmbujorat. În dreptul pleoapelor se opreşte ca să pătrundă şi mai bine căldura lacrimii ce se iveşte între gene. Este clipa în care Paul simte că durerea îl mai slăbeşte. În imaginaţia lui atinge cu sufletul marginea văzduhului, acolo de unde un înger mic veghează lumea.
Astăzi este Crăciunul. Institutul Orbilor, adăpostit în Şcoala militară Ludovica din Budapesta, este în sărbătoare. Lângă bradul împodobit, Schany îl aşteaptă pe tatăl lui. Domnul baron András vine la fiul său în felul următor: de sărbătorile mari, adică la Paşti şi la Crăciun. A doua lui soţie îşi doreşte o linişte specială de aceste sărbători, aşa încât au convenit să îl lase în regim de internat.
Altă vizită este vara, când, pentru o lună, merge la bunicii din partea tatălui, la Simontornya, ţinutul unde a copilărit şi domnul baron Simon Sina. Adevărul e că aşa s-a născut îndemnul de a duce băiatul la acest Institut.
Schany are emoţii. Se apropie de uşă, având grijă să nu se împiedice de scaunele aşezate în semicerc. Ştie că îl va recunoaşte pe tatăl său după mirosul hainelor. O aromă de tutun, combinată cu levănţică. Nopţi la rând încerca să şi-o adăpostească în nări, cu capul afundat în pernă, după stingere, când nimeni nu îl mai întreba la ce visează. Inima băiatului tresaltă la zgomotul paşilor ce urcă scările. Se aud mai mulţi paşi. Vine? El o fi? Dar cu cine, mama vitregă nu a venit niciodată. Sau, poate, totuşi, e ea? Nu, nu sunt paşi de femeie. Sunt paşi de bărbat. Sigur sunt paşi de bărbat. Da, tata urcă scările cu cineva. Cu cineva care va veni la mine.
Doi domni distinşi, două excelenţe îşi fac prezenţa în uşa sălii împodobite de sărbătoare. Unul dintre ei este tatăl lui Schany, domnul baron András, iar celălalt, cunoscut deja, binefăcătorul Institutului, domnul baron Simon Sina.
Sunt îmbrăcaţi în ţinută de sărbătoare, primul purtând un palton dintr-un velur verde închis, al doilea dichisit în stofă, mătase şi brocart negru.
Un moment de linişte se instalează. Toate privirile se îndreaptă spre uşă. Schany, sprijinindu-se de tocul uşii, să nu ameţească de bucurie, capul uşor plecat, în aşteptarea binecuvântatei atingeri, aşa ca şi cum un peşte aruncat pe mal aşteaptă valul eliberator. – Ai venit, şopti băiatul. Cu mâna liberă atinse haina, pipăind mâneca paltonului în căutarea degetelor fierbinţi, pe care le va strânge cu dragoste şi teamă.
Baronul Sina îmbrăţişă, cu privirea, scena tandră a revederii. Bucuria Crăciunului mai spală din dureri. „Cât de fericit am fost, gândi Sina, eu n-am cerşit niciodată asemenea momente. Abia acum am să preţuiesc ceea ce atunci, în valul copilăriei, mi se părea normal. Când ne adunam toţi în jurul bradului, de la Papu, bătrânul, până la nepoţii cei mai mici şi umpleam sala mare a Palatului din Viena cu râsete de bucurie, dar şi cu liniştea dinaintea rugăciunii; nu mi-am imaginat că există şi altă lume. O lume fără dragoste, care trăieşte din ceea ce îşi adună în suflet. Încet, cu răbdare, încrezători că lumea lor este învingătoarea...”.
Gândurile se amestecau deja cu artificiile aprinse, cu bucuria cadourilor de sub brad, cu acordurile a două viori, alături de un flaut, ce creşteau emoţiile Naşterii Domnului.
Copilăria îşi are lumea ei. Încetul cu încetul, cei mici, ajutaţi de educatori, se pierdură în mirajul jocurilor.
Profitând de un moment când baronul Sina rămasese singur, András se apropie de el, rugându-l discret să se retragă câteva momente lângă bradul împodobit, părăsit de acum de copiii preocupaţi de regulile jocului.
– Nu am a te necăji cu ale mele, dragă Simon, atât că profit de ocazia de a fi împreună şi
a-ţi cere un sfat într-o problemă care îmi tulbură nopţile.
Luminiţele bradului sau poate puterea sărbătorii îl determină pe András să îşi deschidă sufletul, aşa cum nu reuşise la nicio întâlnire cu baronul să o facă. Întinse mâna şi apucă un vârf de ramură din bradul proaspăt.
– Port un păcat ce nu-mi dă pace. În ieslea sufletului meu, sărbătoarea Naşterii nu e curată. Ghimpii amintirii îmi însângerează de fiecare dată cugetul. Ferice de sufletul bărbatului care nu este chinuit!
– Dragul meu András, în legea mea, a aromânilor, păcatul este numai în sufletul aceluia căruia îi este frică de Dumnezeu. Dincolo de această verticală totul este normal, trecător, fără răni sufleteşti! Dacă te pot ajuta încearcă să scapi de povara poveştii...
Pe Podul cu lanţuri, Budapesta.
Sentimentul că este veriga vie a celor ce s-au dus şi a celor ce vin îl face pe baron să-şi cântărească, fără adausuri, fiinţa. Lăuntrul acela care ţâşneşte când nu trebuie, îngânând deşertăciunea! Ce altceva rămâne, dacă mai rămâne, decât un nume scris sau… gândul!
Toate, dar toate, se îmbulzesc într-o zi, o zi oarecare, în faţa podului. Piaţa Adam Clark din Budapesta îi cunoaşte şoaptele. Vine de obicei cu Tara, administratorul de la Gödöllő, care nu este un simplu vizitiu. Îl învăluie şi pe el aceleaşi doruri şi nopţi nedormite. Acesta, al doilea bărbat, merge cu câţiva paşi în urmă, ţinându-şi mâinile la spate, privind volburul Dunării.
Leii din piatră stăpânesc din nou. Inscripţia cu numele binefăcătorilor este aproape. Baronul atinge întâi litera S; ploaia de noiembrie şi degetele caută, încet, celelalte litere. Între ele, ce ciudat, o pânză albă, nemaivăzută până atunci, pe care se derulează oraşul Moscopole, cu turle de biserici arzând, urlete de femei, ziduri dărâmate, oameni fugind, bărci încărcate, înecate în valuri, lăzi sparte, pline cu perle şi galbeni... Parcă ultima imagine era un pumn de monezi pe un mal, unde o rază scânteia o lumină nouă...
– Ce gânduri, Tara!-se cutremură, întorcându-şi trupul bine făcut spre tovarăşul lui de drum.
N-am mai păţit aşa ceva niciodată. Vin de ani de zile aici, la 21 noiembrie, ziua inaugurării
podului, dar acum mi s-a întâmplat un fel de vis în amiaza mare, uite, parcă mi-au amorţit
vârfurile degetelor. De fiecare dată aud în gând o rugăciune. În limba mea, armână... „Kă
nimalo este kătu se shtibă krishtinlu sen kljină omnului alui ku limba astea tsi se featse de
muma alui” (Căci este foarte important să te poţi ruga Domnului în limba maternă).
Ploaia încetase. Lui Tara îi era deja teamă ca omul ce stătea în faţa lui, omul lui de bine, să nu-şi risipească vlaga, să nu intre în hăţişul greoi al amintirilor... Era pentru a nu ştiu câta oară când citea textul scris cu litere din piatră.
„Under the ruling of King M. Ferdinand, Count Szechenyi Istvan had thought to connect the citis Buda and Pest by a chain bridge, and the great patriot collaborated with Baron Sina Gyorgy, and the Archiduke Josef, nador of Hungary as a president of the delegation (...)”(În timpul domniei regelui M. Ferdinand, contele Szecheny Istvan a hotărât să unească oraşele Buda şi Pesta printr-un pod de lanţuri, iar marele patriot a colaborat cu baronul Sina György şi arhiducele Josef, vicerege al Ungariei, ca preşedinte al delegaţiei).
Charlottenburg, anul 1857.
Mirosul pădurii de liliac, în a doua jumătate a lunii mai, învăluie fiinţa Mariei, care, scăpată puţin de treburile casei, rătăceşte în voie. Strânge la piept buchetul alb şi liliachiu, cu gândul să-i facă mamei o bucurie.
Are şaptesprezece ani. Trebuie să muncească. Merge la săpat porumbul, apoi la cules. Dis de dimineaţă dă mâncare la pui, adapă vaca, pe care o iubeşte. O cheamă Lampi şi n-ar da spuma laptelui ei proaspăt pentru nimic în lume.
Venise în pădure să uite puţin de viaţa ei de toată ziua dar, totuşi, gândurile îi zboară acasă. Ce frumos a fost la ziua prietenei ei, Hedwiga! Mătuşa Luiza, Lissy tante cum era alintată, îi dăruise o rochie nepoatei. Niciodată nu mai văzuse aşa ceva. Primea reviste cu modele de la Viena, de la sora ei. Le păstra în camera mare, pe un raft mai înalt al credenţului, să nu ajungă toată lumea oricum şi când vroia la ele. Rochiţa era de culoare roz, cu mânecuţele până la cot, unde pe un elastic se strâng doi volani. Mai lungă de genunchi cu o palmă, alcătuită din trei fuste, una mai scurtă decât cealaltă. În talie, un cordon din mătase albastră, lat, care se leagă la spate cu o fundă mare. Mama ei i-a prins părul în vârful capului cu o panglică din acelaşi material. După sărbătorirea zilei, Hedwiga a acoperit rochia cu un fel de sac din tifon, ca să se păstreze mai bine. Şi răul de Rudy, frate-su, i-a tras funda de la spate cu palmele lui mari şi late... Cât s-a supărat! S-a descusut un pic, atât de tare a tras! Mariei îi veneau în minte, una după alta, imagini din duminica aceea, în care mâncase tort cu ciocolată şi prietena ei suflase în douăsprezece lumânări. Tanti Lissy o privea cu multă dragoste, aranjându-i din când în când buclele.
Soarele amiezii rumeneşte năsucul fetei. Gândurile copilei se înmulţesc în podoaba liliachie şi albă, iar pădurea parcă o înfiază. Se-ndreaptă spre casă. Coboară încet dealul, veselia o părăseşte; îi e teamă că timpul a fugit prea repede şi are mult lucru.
La intrarea în sat, Riţa ţigana îi taie calea. Nu face rău la nimeni, dar când o apucă vorbeşte, vorbeşte fără să se mai oprească. Pe fată o-ndrăgea şi niciodată nu-i spunea vreun cuvânt urât.
– Dă la baba un liliac, să-l pun în cameră, să am şi eu lucru frumos în casă...
Aproape că mângâie braţul fetei, până ce palma ajunge la buchet.
... Frumoasă fată, să ştii de la baba că tu parcă nu eşti de-a noastră... Uită, mâna ta cu degetele astea subţiri, lungi, nu semeni deloc cu nătăflontu’ de frate-tu.
Maria, cu toate că ştia cine-i baba, îşi lăsă, aproape involuntar, palma ei în palma bătucită cu unghii îngălbenite de tutun, simţind un soi de bine, ca şi cum lauda ar fi venit de la altcineva, nu de la Riţa ţigana...
– Na, ia şi tu babo!-şi-i întinse un fir alb, poate cel mai bogat din tot buchetul. Femeia luă
floarea, o îmbrăţişă cu amândouă mâinile şi, fără să-şi mai ridice privirea de la minunăţia
din mâna ei, începu:
– Să ai parte, maică, de stea norocoasă, să te duci de aici, de la noi din Charlotta, departe,
acolo unde-i numai bogăţie şi frumuseţe. Să-ţi găseşti un prinţ mai frumos decât steaua
nopţii şi mai drăgăstos decât toţi băieţii de pe la noi.
Fata porni pe drumul ei. Cuvintele babei, în schimb, i se cuibăriseră în suflet. În poartă, mama o aştepta puţin speriată.
– Ai spus că pleci un ceas şi, uite, acuşi e seară. Vine vaca şi tu nu eşti pregătită.
O luă în braţe, cu tot cu buchetul de liliac, o sărută pe frunte şi, fără să vrea, imbrăţişarea se prelungi puţin. Ochii femeii alunecaseră în zare, acolo unde sunt tăinuite gândurile ei…