Pr. Radu Liviu Roșu: Umilința – semnul maturității spirituale (partea 1)

“Trufia e cea care transformă îngerii în diavoli, iar umilința e cea care-i face pe oamenii îngeri” - Sf. Augustin

Umilința este o virtute rară în societatea de astăzi iar oamenii vorbesc foarte puțin sau deloc despre ea. În schimb vorbesc despre ceea ce stă la opusul umilinței, vorbesc despre mândrie, stima de sine, asertivitate. Aș putea spune chiar că umilința este un cuvânt pe cale să se piardă din limba română și nu numai.

Este foarte greu să scrii despre umilință pentru că însuși scrisul despre aceasta presupune umilința, însă, este necesar să vorbim despre ea. Pentru că mă simt dator față de cei care au darul de a vedea ceva frumos și bun în ei înșiși si în alții.

Cuvântul umilință vine de la latinescul “humus” care înseamnă pământ sau sol și de la care a luat ulterior sensul de sentiment de inferioritate, smerenie, supunere sau obediență și care a câștigat conotații precum modestie, servilitate sau comportare respectuoasă.

În accepțiunea comună, umilința este o atitudine, comportament sau spirit de modestie și de respect, opus aroganței și mândriei. Acest înțeles s-a construit multe veacuri înainte și originile lui se pierd în scrierile Vechiului Testament sau ale Talmudului.

Astăzi felul cum vedem umilința s-a schimbat și ea înseamnă mai mult o formă de interacțiune umană care pune pe cineva într-o poziție de inferioritate conducând la sentimente de lipsă de importanță, depreciere și supunere.

Cultura actuală încurajează constant ca oamenii să dezvolte mândria și confidența ca elemente care-i vor conduce la succes și împlinire. Oamenii mândri și confidenți sunt cei care mișcă lumea de astăzi.

La începuturile creștinătății, umilința în fața lui Dumnezeu și în fața celorlalți era virtutea cardinală în etica vieții individului.

În Vechiul Testament, umilința este evocată ca un lucru de înaltă valoare, Moise considerându-l ca lucrul de care poate fi mândru. În Noul Testament, umilința este mult mai frecvent pomenită, făcând din viața și sacrificiul lui Iisus o lecție prin care umilința este predată muritorilor - Ioan 13:5 – Spălarea picioarelor.

Umilința este calitatea spirituală esențială care pune pe credinciosul adevărat în postura adecvată de venerație, obediență și credințe în fața creatorului. Ea previne instalarea unuia din sentimentele cele mai debilitante ale naturii omului: vanitatea. Prin umilință se realizează cadrul transcendental prin care se stabilește legătura cu divinitatea. Prin ea omul aplică învățătura lui Iisus în căutarea dragostei lui Dumnezeu, pentru că dragostea în umilință este o dragoste divină în natura ei.

Astfel, când Iisus a fost întrebat de discipolii săi care este cel mai mare dintre ei, el a spus: “Dacă cineva vrea sa fie primul, trebuie mai întâi să se facă ultimul și să-i slujească pe toți ceilalți” (Marcu 9:35). El spunea ca cei care vor să-L urmeze trebuie să pună nevoile altora înaintea dorințelor proprii, recunoscând astfel că darul lor este dat de Dumnezeu ca să aducă dragostea Lui asupra celorlalți.

Umilința nu este slăbiciune sau sclavie, ci din contră, ea este puterea, cunoașterea și înțelepciunea fără egal, este rezultatul înțelegerii condiției spirituale a ființei și a relației ei cu divinitatea. Pentru Sf. Augustin umilința este virtutea auto-cunoașterii și în special recunoașterea statutului decăzut și corupt al omului fără de Dumnezeu.

Prin umilință creștinii se autodisciplinează atât prin forma exterioară cât și prin dispoziția interioară a penitenței, venerație și obediență.

O persoană umilă este o persoană care nu dorește să se arate mai sus de alta, este o persoană care încearcă să se vadă pe sine prin ochii Domnului. Umilința înseamnă și să asculți înainte de a vorbi, să crezi că în fiecare există ceva bun de auzit și învățat.

Ea nu înseamnă să negi puterea sau darul pe care-l ai, ci să admiți că acestea vin prin tine de la Dumnezeu și nu de la tine. Pentru creștini, umilința este modul de a atrage asupra lor privirea lui Dumnezeu. Umilința devine pentru creștini o calitate epistemologică prin care se caută și se cultivă un fel de auto-cunoaștere și auto-evaluare, o modalitate de descifrare a sinelui.

Filosoful Michel Foucault spunea că noi am moștenit “tradiția moralității creștine care face din auto-renunțare condiția salvării. Cunoașterea de sine a fost în mod paradoxal o cale de auto-renunțare”. Foucault caracteriza tehnologiile și hermeneutica sinelui la creștini ca fiind oglindită în ideea că “nu exista sine adevărat decât în măsura sacrificiului sinelui”.

Ce se întâmplă cu “umilința” în spațiul social? Luată odată ca una din cele mai de preț virtuți, ea și-a pierdut treptat din valoare ca să existe astăzi mai mult ca o injurie de care să te ferești. Deși asistăm la revigorarea discuției despre virtuți, ca domeniu al psihologiei pozitive (Peterson și Seligman, 2004), strălucirea ei a început să pălească în fața altor virtuți.

Oamenii recunosc că a fi umil înseamnă mai mult a fi modest, a-ți recunoaște cu realism talentele, abilitățile și capacitățile, dar cu greu se detașează de conotațiile de inferioritate, micime și supunere caracterială.

În mentalul colectiv, ea se leagă astăzi de ierarhia socială și profesională, de calitățile fizice și de capacitatea de autonomie a indivizilor și astfel ea se poziționează mai mult în contrast cu mândria. Blaise Pascal vorbea de caracterul obscur, temporar și echivoc al umilinței servind motive obscure ale sinelui.

Spinoza considera umilința ca o formă deghizată a mândriei, ambiției și dorinței de dominare socială, o formă a melancoliei, de slăbiciune a corpului și minții, pentru ca Montaigne să vorbească de falsa umilință, de umilința jucată și trucată sau chiar de un simulacru.

Discuția aceasta a culminat în viziunea lui Nietzsche care vorbește despre ambiguitatea și paradoxul moral al umilinței. Pentru el umilința este mai mult un resentiment care barează și stigmatizează posibilitățile individului de exprimare a vitalității, capacității, tăriei și abnegației sinelui, un fel de revanșă internalizată împotriva sinelui incapabil să îndure în alt mod presiunea și suferința existenței umane.

Astfel, umilința este pentru Nietzsche atât o expresie a suferinței sinelui cât și o dorință de revanșă, sentimentul de umilință fluctuând între un nihilism pasiv și un resentiment revanșard.

Deși umilința furnizează premizele unei auto-cunoașteri, ea obturează posibilitățile de auto-realizare, libertate, de afirmare a bucuriei vieții, asimilând în final umilința cu un viciu uman construit prin auto-disciplină, auto-renunțare și auto-mutilare.

Toate aceste considerente au făcut ca treptat umilința să fie disociată de ideea de stimă de sine scăzută și să fie considerată doar ca și un atribut personal la fel ca și vanitatea, lăcomia, aroganța sau avariția.

Cu toate acestea, autorii sunt cu totul de acord să acorde umilinței un rol important în relațiile sociale, ea fiind trăsătura care influențează cel mai mult deznodământul acestora, rezolvarea conflictelor și punerea bazelor pentru o relație de lungă durată și a unei prietenii, din cauza capacității naturale a persoanei umile de a identifica nevoile celuilalt, a disponibilității de a oferi ajutor, descoperirii disparităților care ar putea conduce la ruperea relației și a nivelului înalt de autocontrol.

La toate acestea se adaugă capacitatea persoanei umile de a recunoaște greșelile proprii, capacitatea de a complimenta pe alții pentru realizările lor, viziunea realistă asupra succesului ăi eșecului, a capacității de iertare si transcendență (Exline si Geyer).

Jeffrey Charles Elliot (2010) spunea că cea mai mare confuzie privind umilința este asocierea cu stima scăzută de sine. Adevăratul om umil, în loc de a devaloriza propriile abilități sau a minimaliza propria contribuție, mai curând acceptă propriile calități și slăbiciuni așa cum sunt ele.

De fapt umilința are mai multe în comun cu stima de sine crescută, în timp ce aroganța este mai aproape de stima de sine scăzuta. Aroganța și stima de sine scăzută conduc pe cineva să evalueze experiențele de viață în termenii efectelor asupra sinelui, în timp ce umilința și stima de sine înalță nu solicită negarea realizărilor și nu are nevoie de protejarea sinelui în fața criticii.

Înțelegerea adevărată a abilităților personale ca și a calităților altora oferă posibilitatea persoanei de a se evalua pe ea însăși și pe alții în mod onest. Confuzia cu stima de sine scăzută este cauzată și de privirea umilinței ca fiind cauzată de lipsa de talent sau de eșecuri repetate. Aceasta pare a fi fals pentru că să fi umil trebuie să fi realizat sau întreprins ceva față de care nu exprimi aroganță sau mândrie.

În fapt, persoana care se angajează în auto-deprecierea propriilor realizări sau calități poate să înfățișeze o falsă umilință, una care o folosește să manipuleze pe alții ca să primească atenție sau adulație. Umilința nu presupune să gândești negativ despre sine sau despre nevoile tale, ci permite persoanei umile să ia nota de nevoile altora.

Persoanele umile nu gândesc mai jos despre ele însele, ci mai curând gândesc mai puțin despre ele însele. Ca un rezultat al unei corecte auto-evaluări, persoanele modeste sunt capabile să recunoască propria lor inferioritate în unele domenii și să accepte superioritatea lor în alte domenii.

Deși pe plan social umilința este legată de cele mai multe ori de sentimentul de a fi înjosit, ridiculizat, bagatelizat, minimalizat, trecut cu vederea, prezența acestei calități are mare valoare socială. Este înrudită cu frica de Dumnezeu și începe cu o concepție foarte înaltă despre Dumnezeu.

Văzându-L în măreția, sfințenia, transcendența Lui, reacția normală este de a te smerii înaintea Lui – Moise s-a plecat cu fața la pământ, Isaia a strigat – vai mie – Ioan a căzut la picioarele Lui ca mort, Daniel la fel.

De altfel cele mai înalte ființe din preajma tronului au o atitudine de smerenie: serafimii își acoperă fața, fapturile vii cad cu fața la pământ, cei douăzeci și patru de bătrâni cad cu fața la pământ și își aruncă cununile la picioarele Lui. Umilința înaintea lui Dumnezeu este esențială în toate domeniile vieții. Cuvântul lui Dumnezeu exprimă autoritatea Lui așa că umilința înaintea Lui este normală.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți.

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!

Va urma....