Pr. Radu Liviu Roșu: Ieșirea din izolare și redobândirea puterii de a ierta

”Am mărturisit lui Dumnezeu, nouă înşine şi unei alte fiinţe umane, natura exactă a greşelilor noastre”

Toţi cei 12 Paşi de recuperare cer dependenților să procedeze contrar dorinţelor lor naturale - ei nu fac decît să le dezumfle ego-ul. Şi când este vorba despre dezumflarea ego-ului, puţini dintre Paşi sunt atît de dificil de făcut precum este al Cincilea. Dar acesta este, de departe, cel mai necesar Pas pentru o abstinenţă împlinită pe durată lungă şi pentru pace sufletească.

Experienţa în comunitatea Alcoolicilor Anonimi ne învață că un dependent poate trăi singur cu problemele presante şi cu defectele lui de caracter care le cauzează şi le agravează. Dacă a adus la lumină fiecare detaliu al vieţii lui din trecut prin Pasul 4 şi au ieşit clar în relief acele experienţe de care n-ar mai dori să își aducă aminte, dacă a ajuns să ştie cît rău i-au pricinuit, lui şi altora, gîndirea şi acţiunile greşite - atunci, nevoia de a renunţa să mai trăiască hăituit de acele fantome ale trecutului devine mai urgentă decît oricînd. Trebuie să vorbească cuiva despre ele.

Atît sînt, însă, de intense frica şi rezistenţa dependentului faţă de a face Pasul, încît mulţi membri încercă, la început, să-l evite. Caută o cale mai uşoară, care-de obicei-consta din a recunoaşte ceva general şi nu prea dureros, şi anume că atunci cînd bea n-a fost întotdeauna bun actor. Apoi, ca măsură de precauţie, adaugă descrieri dramatice ale acelei părţi din viaţa de băutor, care oricum le sunt deja întrucîtva cunoscute prietenilor lui.

Dar, despre lucrurile care îi sâcâie şi îi ard cu adevărat nu pomenesc nimic. Anumite amintiri triste şi umilitoare, le spune el, este bine să nu le împărtășească nimănui. Nimeni pe lume nu trebuie să le afle vreodată. Speră să le ducă cu el în mormînt.

Şi totuşi, această tăinuire nu este numai neînţeleaptă, ci de-a dreptul primejdioasă. Puţine atitudini sub influenţa alcoolului i-au produs mai multe necazuri decît îi pot produce acum rezerva faţă de Pasul 5. Unii oameni nu reuşesc să-şi păstreze nici un strop abstinenţă, alţii recidivează periodic pînă nu-şi fac, cu adevărat, curăţenia generală.

Chiar şi membri vechi, cu ani de abstinenţă împlinită, plătesc adesea scump evitarea acestui Pas. Ei mărturisesc că au încercat să ducă povara singuri; povestesc cît au suferit din cauza iritabilităţii, a neliniştii, a remuşcărilor şi a depresiei, şi cum, în căutarea inconştientă a uşurării, au ajuns să-şi acuze cei mai buni prieteni, de exact acele defecte de caracter pe care ei-însuşi încercau să şi le ascundă. Au descoperit întotdeauna că uşurarea nu venea niciodată din denunţarea defectelor altora. Fiecare trebuia să şi le mărturisească pe ale sale.

Obiceiul de a-şi admite defectele în faţa unei alte persoane este, desigur, foarte vechi. Valoarea acestei practici s-a confirmat mereu, de-a lungul secolelor - şi este o caracteristică a vieţii tuturor oamenilor profund spirituali şi cu adevărat religioşi. Dar, în zilele noastre, religia nu mai este, sub nici o formă, singurul susţinător al acestui principiu salvator.

Consilierii în tratarea adicțiilor, psihiatrii şi psihologii subliniază adânca nevoie a fiecărei fiinţe umane de pătrundere concretă în sine, de cunoaştere a defectelor individuale de personalitate şi de discutare a acestora cu o persoana înţelegătoare şi demnă de încredere. În ceea ce-i priveşte pe alcoolici, metoda expusă în aceste articole și în literatura de specialitate merge chiar mai departe.

Cei mai mulţi dintre dependenți au declarat că, fără o mărturisire fără teamă a defectelor lor în faţa unei alte fiinţe umane, nu îi puteau menţine abstinenţi. Pare limpede faptul că îndurarea lui Dumnezeu nu pătrunde în spiritul dependenților, întru eliminarea obsesiilor destructive, pînă nu au bunăvoinţa de a face aceste mărturisiri.

Ce pot aştepta dependenții să obţină prin Pasul 5? În primul rînd, vor scăpa de acel teribil sentiment al izolării de care n-au scăpat niciodată. Aproape fără excepţie, alcoolicii, dependenții, sînt torturaţi de singurătate. Chiar înainte de a li se înrăutăţi băutul, consumul aproape fiecare dintre ei au suferit din cauza sentimentului de marginalizare.

Fie erau timizi şi nu îndrăzneau să ne apropie de alţii, fie erau simpatici şi gălăgioşi, cu o dorinţă nesăţioasă de atenţie din partea semenilor şi de compania lor, dar nu s-au bucurat de acestea niciodată-sau, cel puţin aşa li se părea lor. Exista mereu acea barieră misterioasă pe care nici n-o pot depăşi, nici n-o pot înţelege.

Era ca şi cum ar fi fost actori pe o scenă, care constată brusc că nu ştiu nici un cuvinţel din replica lor. A fost unul dintre motivele pentru care au dezvoltat aşa o iubire mare pentru alcool. El le-a permis, într-adevăr, să improvizeze textul replicii. Dar chiar şi Bacchus s-a folosit de bumerang împotriva lor; s-au pomenit, în cele din urmă, loviţi de moarte şi părăsiţi în singurătate şi groază.

De aceea mulți dependenți când găsesc comunitățile Alcoolicilor Anonimi, ale Narcoticilor Anonimi, ale Jucătorilor Anonimi, etc, pentru prima dată în viaţă simt că se află printre oameni care par să înţeleagă starea lor, iar sentimentul de apartenenţă este deosebit de emoţionant.

Însă, chiar dacă participă la aceste grupuri problema izolării nu se rezolvă. Experiențele și poveștile dependenților dezvăluie că, deşi nu mai erau singuri social vorbind, încă sufereau din cauza vechilor junghiuri provocate de izolare şi nelinişti. Până n-au vorbit, cu completă sinceritate, despre conflictele lor interioare cu cineva, şi pînă n-au ascultat pe altcineva care îşi deschidea sufletul la rândul său, n-au putut cunoaşte sentimentul integrării. Pasul 5 a fost răspunsul pentru mulți dependenți. El a fost începutul unei relaţii adevărate om-Dumnezeu.

Acest Pas vital este calea prin care dependenții încep să cunoască sentimentul că pot fi iertaţi, indiferent de ce au făcut sau au gândit. Se întîmplă adesea ca, făcînd acest Pas să se simtă pentru prima oară, capabili de a-i ierta pe alţii, indiferent de cât de profunde ar fi fost relele făcute de ei.

Un alt mare câştig la care se pot aştepta de la mărturisirea defectelor lor, este smerenia - un cuvânt deseori prost înţeles. Pentru cei care au făcut progrese în comunitățile alcoolicilor anonimi și nu numai, cuvîntul denumeşte o limpede recunoaştere a ce şi cine sunt cu adevărat, urmată de o încercare sinceră de a deveni ceea ce ar putea fi.

De aceea, primul lor gest către umilinţă trebuie să fie recunoaşterea deficienţelor lor. Nici un defect nu poate fi corectat până ce dependenții nu văd clar din ce constă el. Dar va trebui să facă mai mult decât doar să vadă. Privirea obiectivă, aruncată asupra sinelui prin Pasul 4, n-a fost, la urma urmelor, decît o privire.

De pildă, cu toţii au văzut că le lipseau onestitatea şi toleranţa, că erau supuşi uneori atacurilor de auto-compătimire şi de auto-amăgiri orgolioase de mărire. Descoperirea a fost o experienţă umilitoare, dar aceasta nu însemna că și-au şi însuşit prea multă smerenie reală. Cu toate că recunoscute acum, defectele se aflau tot acolo. Ceva trebuia făcut cu ele. Şi, curând, constată că nu pot scăpa de ele, prin forţe proprii.

O doză în plus de realism şi, deci, mai multă onestitate în legătura cu sine sunt marile câştiguri pe care le obţin sub influenţa Pasului 5. Făcându-și autoanaliza, dependenții încep să bănuiască cam cât de mult necaz le-a adus auto-amăgirea. Iar acest lucru de obicei neliniştește.

Dacă toata viaţa s-au prostit, mai mult sau mai puţin, pe ei înşiși, cum o să poată fi acum atât de siguri că nu se mint din nou? De unde pot şti că au făcut o listă reală a defectelor lor şi că le-au admis, cu adevărat, chiar şi lor înșiși?

Pentru că îi sîcîie, în continuare, frica, auto-compătimirea şi sentimentele rănite, poate că nu s-au apreciat cinstit deloc. Prea mult sentiment de vinovăţie şi de remuşcare îi forţează să dramatizeze şi să își exagereze propriile slăbiciuni. Ori, mînia şi orgoliul rănit pot fi ecranul de fum sub care își ascund unele dintre defecte, pentru care îi blamează pe alţii. De asemenea, se poate că îi handicapau încă multe defecte, mari sau mici, pe care niciodată n-au știut că le au.

De aceea, este mai mult decît evident că o auto-apreciere făcută de unul singur şi recunoaşterea defectelor numai pe acea bază sunt departe de a fi suficiente. Este necesar să primească ajutor din afara lor dacă vor sigur să cunoască şi să admită adevărul despre ei înșiși, ajutorul lui Dumnezeu şi al unei alte fiinţe umane.

Numai discutînd despre ei înşiși şi neascunzînd nimic, numai avînd bunăvoinţa de a primi sfaturi şi de a accepta ghidare - numai aşa devine posibilă intrarea dependenților pe drumul gîndirii neîncâlcite, al onestităţii solide şi al umilinţei autentice.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți.

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!