Pr. Radu Liviu Roșu: Intrevenția lui Dumnezeu în viața personală – condiție esențială spre îndreptare

„Răbdător, L-am aşteptat pe Domnul şi s-a plecat spre mine. A auzit rugăciunea mea.” (Psalmul 39:1)

Dragi cititori, spuneam în articolele precedente despre faptul că în viața persoanelor dependente grupurile de suport joacă un rol esențial în menținerea abstinenței și în găsirea de soluții la problemele cu care fiecare persoana dependentă se confruntă. 

În aceste şedinţe se pot auzi adeseori afirmații precum: ”Sigur, am fost la pământ; un învins, sută la sută. Puterea voinţei mele nu avea nici cel mai mic efect asupra alcoolului. Nici schimbările de decor, nici eforturile familiei, prietenilor, medicilor, preoţilor n-au ieşit la vreun capăt cu alcoolismul meu. Pur şi simplu nu puteam înceta băutul şi nici o fiinţă umană nu putea face acest lucru în locul meu. Dar, când am câştigat bunăvoinţa de a-mi face curăţenia generală şi apoi am cerut lui Dumnezeu aşa cum Îl înţelegeam eu, să-mi aducă eliberarea obsesia mea de a bea a dispărut. A fost de-a dreptul smulse din mine”.

Aceste afirmații se întâlnesc la toate persoanele indiferent de dependența pe care o au deoarece în ansamblu, dependența, de orice substanță adictivă sau comportament adictiv ar fi, are aceleași consecințe dacă nu este tratată la timp.

Este limpede, așadar, pentru toţi, că fiecare dependent ajuns la abstinență a fost eliberat din această încăpăţânată şi - potenţial fatală - obsesie. Deci, într-o manieră completă şi fără echivoc, toţi dependenții abstinenți ”au consimţit fără rezerve” ca Dumnezeu să îndepărteze defectele de caracter din viaţa lor. Iar Dumnezeu a procedat exact aşa cum I s-a cerut.

Dacă au reuşit să obţină o eliberare perfectă din dependență, de ce nu sunt în stare ei atunci să-şi realizeze, prin aceleaşi mijloace, o eliberare perfectă din fiecare defect sau dificultate? Aceasta rămâne enigma existenţei noastre al cărei răspuns se află, probabil, numai în mintea lui Dumnezeu. Şi totuşi, cel puţin o parte din răspuns se află unde o putem percepe şi noi.

Atunci când bărbaţii şi femeile toarnă atât de mult drog, alcool în trupurile lor încât îşi distrug viaţa, ei comit un act contra naturii. Sfidându-şi dorinţa instinctivă de auto-conservare, se pomenesc în plin proces de auto-distrugere. Lupta împotriva celor mai profunde instincte.

Fiind umiliţi de înfrângerea teribilă în lupta cu drogul, îndurarea lui Dumnezeu poate pătrunde în interiorul lor ca să le alunge obsesia. Aici, puternicul instinct de a trăi poate coopera din plin cu dorinţa Creatorului lor de a le dărui o nouă viaţă. Căci, atât natura, cât şi Dumnezeu au oroare de sinucidere.

Însă majoritatea dificultăţilor rămase nu intră deloc în această categorie. Orice om normal vrea, de exemplu, să mănânce, să se reproducă, să fie cineva în societatea semenilor. Şi doreşte să fie în siguranţă şi în limitele unor riscuri rezonabile, pe când încearcă să-şi atingă ţinta. Mai mult ca sigur, aşa l-a croit Dumnezeu. El n-a proiectat omul ca pe o fiinţă care să se distrugă prin consum de droguri sau alcool sau orice comportament dependent, ci i-a dat instinctele care să-l ajute să-şi păstreze viaţa.

Nu există nici o evidenţă, cel puţin nu în această viaţă, că Cel care ne-a creat ar aştepta de la noi să ne eliminăm complet toate impulsurile instinctive. Din câte ştim, nu există nici un document care să ateste că Dumnezeu ar fi eliberat vreo fiinţă umană de absolut toate instinctele naturale. Pentru că ne-am născut cu astfel de instincte din abundenţă, nu este de mirare că le lăsăm adesea să-şi depăşească atribuţiile iniţiale. Și acest lucru este valabil pentru toată lumea.

Atunci când ele ajung să ne conducă orbeşte, ori când le cerem să ne aducă mai multe satisfacţii sau plăceri, decât sunt posibile sau prevăzute pentru noi - ei bine, exact atunci ne îndepărtăm de gradul de perfecţiune pe care îl doreşte Dumnezeu pentru noi, pământenii. Aceasta este măsura defectelor noastre de caracter sau, dacă doriţi, ale păcatelor noastre.

Dacă i-o cerem, Dumnezeu ne va ierta cu siguranţă neglijenţele. Dar, în nici un caz nu ne va face albi ca spuma şi nu ne va ţine imaculaţi fără contribuţia noastră. Aceasta presupune ca noi să avem bunăvoinţa de a tinde spre această stare noi-înşine. El nu ne cere decât să încercăm, cât ştim noi mai bine, să progresăm în construirea propriului caracter.

Astfel, Pasul 6 – ”Am consimţit fără rezerve ca Dumnezeu să ne scape de toate aceste defecte de caracter” - este modul Alcoolicilor Anonimi și a celorlalte grupuri, fiecare cu specificul lor de dependență, de a formula cea mai bună atitudine posibilă pe care o poate adopta cineva pentru a începe o muncă ce va dura toată viaţa.

Aceasta nu înseamnă că dependenții aşteaptă ca toate defectele de caracter să li se smulgă din rădăcină, aşa cum s-a întîmplat cu obsesia de a consuma. Unele dintre ele poate vor fi smulse astfel; dar pentru majoritatea dintre ele, va trebui să se mulţumească cu ameliorări care vor cere răbdare. Cuvintele cheie ”consimţit fără rezerve” subliniază faptul că vor să ţintească spre un ideal, atât cât îl cunosc sau cât îl pot descoperi.

Dacă este să fim sinceri, câţi dintre noi consimt fără nici o rezervă? Nimeni, în mod absolut. Cel mai bun lucru pe care îl putem face, cu toată onestitatea pe care o putem acumula, este să încercăm să consimţim fără rezerve. Dar chiar şi atunci, şi cei mai buni dintre noi vom descoperi cu uluire că există un punct de împotmolire, un punct în care spunem: ”Nu, la asta nu pot renunţa încă”. Şi deseori păşim pe un teren şi mai alunecos, atunci când ne tânguim: ”La asta n-am să renunţ niciodată!”; vedem aici până unde ne poate împinge satisfacerea instinctelor. Indiferent de cât de mult am progresat, vom da mereu peste dorinţe care se vor opune îndurării lui Dumnezeu.

Unii, care s-au descurcat bine în acest sens, ar putea contrazice cele afirmate mai sus. Deci, haideţi să încercăm să cercetăm lucrurile mai departe. Practic, oricine doreşte să scape de tarele sale cele mai destructive şi mai bătătoare la ochi.

Nimeni nu vrea să fie atât de orgolios încât să treacă drept un lăudăros, nici atât de însetat de averi încât să ajungă să fie etichetat de hoţ. Nimeni nu vrea să se înfurie până la gradul în care ar putea omorî; nimeni nu-şi doreşte o pasiune care să-l împingă la viol, nici o lăcomie la mâncare care să dăuneze sănătăţii lui. Nimeni nu vrea perpetuarea agoniei invidiei, nici să ajungă paralizat de lene. Desigur, majoritatea oamenilor nu au de îndurat defecte de un asemenea grad.

Aceia dintre noi care am scăpat cu bine din astfel de situaţii extreme avem tendinţa de a ne felicita pentru realizare. Dar, oare, este cazul? La urma urmelor, nu cumva n-a fost decât interesul personal, pur şi simplu, care ne-a scos la liman? Nu prea este legal mult efort spiritual de evitarea exceselor care, oricum ne-ar aduce sancţiuni. Dar, când privim aspectele mai puţin violente ale aceloraşi defecte, care este atunci atitudinea noastră?

Ceea ce trebuie să recunoaştem acum este că, de fapt, ne complacem în anumite defecte. De-a dreptul le iubim. Cui nu-i place de exemplu, să se simtă doar un strop superior celui de lângă el - sau, chiar cu mult superior? Nu-i aşa că ne place să lăsăm setea de bani să treacă drept ambiţie? Ideea de a iubi plăcerile carnale ni se pare imposibilă. Dar câţi bărbaţi şi femei nu exprimă din buze iubirea, şi chiar cred ceea ce spun, în timp ce ascund pofta de sex într-un colţişor al creierului? Şi chiar şi atunci când rămân între limitele convenţionale, mulţi oameni se văd nevoiţi să admită că fantasmagoriile lor sexuale tind să se confunde cu vise sentimentale.

Mânia, atunci când eşti convins că ai dreptate, poate chiar să-ţi facă plăcere. În mod nesănătos, putem găsi chiar o satisfacţie în faptul că oamenii ne supără, pentru că aceasta ne creează sentimentul că le suntem superiori. Bârfa, înveninată de mânia noastră - o formă manierată de crime: ”asasinarea reputaţiei” - ne aduce şi ea un fel de satisfacţie. Prin toate acestea, noi nu încercăm să-i ajutăm pe cei pe care îi criticăm; încercăm să vârâm pe gâtul altora faptul că noi am avea dreptate.

Unii oameni, desigur, pot ajunge la concluzia că sunt într-adevăr gata de a scăpa de toate aceste defecte. Dar, şi ei, dacă-şi întocmesc o listă cu defecte chiar şi mai inofensive, se vor vedea siliţi să admită că preferă să mai cocoloşească la sân pe câteva dintre ele.

De aici, tragem concluzia că puţini dintre noi putem consimţi repede sau uşor la a ţinti spre perfecţiunea spirituală şi morală. De cele mai multe ori ne programăm doar atâta perfecţiune câtă ne trebuie pentru a ne descurca şi, fără discuţie, noi avem o mare varietate de idei despre cum să ne descurcăm. Deci, diferenţa dintre ”copilărie şi maturitate” este diferenţa dintre a face efortul de a ne atinge scopurile personale şi de a urmări atingerea scopului perfect al lui Dumnezeu.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!