Pr. Radu Liviu Roșu: Statornicia și Fermitatea – condiții ale apropierii de Dumnezeu

Dragi cititori, iată-ne ajunși și la Principuil al șaselea al recuperării din boala dependenței, un principiu care pătreunde în tainele ființei umane și ne arată tuturor cât de importantă este conexiunea cu Dumnezeu în eliminarea defectelor noastre de caracter, și mai ales să-L lăsăm pe Dumnezeu să facă asta.
Principiul al șaselea sau Pasul 6 sună așa: ” Am consimţit, fără rezerve, ca Dumnezeu să ne scape de toate aceste defecte de caracter”.
Acesta este pasul trecerii de la copilărie la maturitate, declara un preot, unul dintre marii și foarte prețioșii prieteni ai Comunității Alcoolicilor Anonimi. El explică faptul că orice om capabil de suficientă bunăvoință și onestitate față de repetarea Pasului 6 pentru fiecare dintre defectele sale - fără absolut nici o rezervă, oricare ar fi ea - a parcurs deja un drum lung pe calea spiritualității.
De aceea, poate fi considerat ca un om care încearcă în mod sincer să se maturizeze în ochii și după voia Creatorului său. Disputata problemă dacă Dumnezeu poate să îndepărteze defectele de caracter își găsește prompt răspunsul afirmativ în experiența aproape a fiecărui membru al comunității sus amintite.
Ca și viața spirituală pe care o încurajează Pașii, acest Pas e complet dincolo de controlul nostru. Tocmai asta îl face să fie atât de crucial și, într-un fel, atât de mistic. Nu se poate întâmpla dacă vrem noi să îl facem să se întâmple.
Poate avea loc doar dacă îi permitem noi să aibă loc. Acest Pas e o distilare a tuturor Pașilor laolaltă. Poate avea loc doar după ce o spiritualitate nouă a fost dezvoltată prin Pașii precedenți.
Atunci când spiritualitatea noastră a ajuns la un alt nivel în care orice concept poate înlocui concepția bolnavă despre Dumnezeu, putem observa faptul că sinele nostru acceptă lucrurile în cu totul alt mod. Putem observa că Dumnezeu pătrunde efectiv în viața noastră și o schimbă.
Când Dumnezeu lucrează în interiorul nostru, este imposibil să nu simțim. Este ca o tornadă care începe cu un vânt slab, apoi se intensifică. La început avem un sentiment ciudat, cum că ceva nu e la locul lui, că un lucru lipsește din peisaj sau că pur și simplu ceva ne macină.
Ne simțim puși pe o masă de operație cu zeci de lumini deasupra noastră, iar medicul nu apare ca să ne spună care e motivul pentru care ne aflăm acolo, ce boală avem sau ce anume urmează să opereze. Suntem în necunoscut.
E un necunoscut de cauză pe care dacă nu îl înțelegem, e posibil ca uneori să întrerupem procesul sau operația și să rămânem numai pe jumătate ”reparați”. Iar atunci când suntem doar pe jumătate reparați, nu prea funcționăm cum ar trebui.
Atunci când Dumnezeu ne frământă în mâinile Lui, nu e comod. Nu a spus nimeni că o să fie. Dar noi am fost cei care am stat pe genunchi cerând schimbare, nu? Noi am implorat în rugăciune ca El să ne transforme și să ne modeleze așa cum ar trebui să fim. Iată atunci, de ce ne plângem când a început să facă acest lucru?
Și știm… de obicei când El are în plan să ne schimbe și să facă din noi persoane și mai prețioase, rămânem singuri. Observăm că cei din jurul nostru dispar ca în ceață și ne trezim că în mijlocul deșertului sau a furtunii suntem doar noi. Noi cu El. Asta pentru că modelarea nu se face la grămadă. Modelarea este la singular. Cel puțin de această dată. Cel puțin acum. Iar faptul că foarte rar primim răspunsuri înseamnă că trebuie să învățăm ce înseamnă și încrederea. Credința în El.

Dacă ne-ar spune fiecare pas pe care Îl face, unde ar mai fi surpriza de final? Un medic, când face o operație importantă, își adoarme pacientul, nu îl ține treaz spre a-i spune fiecare pas pe care urmează să-l facă în operație. Îl trezește la final ca să-i arate rezultatul. Așa că, dacă simțim că suntem modelați, să rezistăm! Rezultatul va fi nemaipomenit.
E mare lucru dacă învățăm și dacă ne deprindem și dacă urmăm exemplul acesta bun, a viețui în ritmul calendarului sau al Programului de 24 de ore. Cei care sunteți mai familiarizați cu cele ale Bisericii și cu sărbătorile, cu posturile, cu praznicele împărătești cele mari, cu sărbătorile de pe la mănăstiri, sunteți deja obișnuiți cu alt mod de a trăi viața.
Și acest mod de a ne trăi viața nu este doar după un ritm strict omenesc, cu somn noaptea și cu lucru ziua, cu mâncare de trei ori pe zi, cu punem în pământ primăvara și culegem toamna, bune foarte toate, dar Dumnezeu vrea de la noi să trăim pe un plan mai sus decât acesta strict omenesc.
Pilda lui Zaheu este o pildă care ne arată că fără statornicie nu o să găsim dispoziția necesară de a-L lăsa pe Dumnezeu să ne scape de toate defectele. Atunci când ne hotărâm să ne întoarcem cu mai multă putere spre Dumnezeu, atunci când ne punem în inima noastră să facem voia lui Dumnezeu, nimic din lumea aceasta, nici oameni, nici opinii ale celor din jurul nostru, niciun lucru n-ar trebui să ne împiedice.
Așa de fermi ar trebui să fim atunci când luăm o hotărâre atât de importantă până la urmă nu pentru destinul nostru pământesc, ci pentru destinul nostru veșnic. Zaheu, când a vrut să-și schimbe viața, nu era mulțumit de felul în care era el.
El nu s-a urcat în sicomor sau în acel copac, auzind că vine Mântuitorul, doar din simpla curiozitate. El auzise despre acest Iisus din Nazaret Care Se apropia de Ierihon, cetatea în care era el mai-mare peste vameși, auzise că este un Om deosebit și că schimbă vieți.
Deci s-a urcat acolo fiindcă voia o schimbare a vieții lui și nimic nu l-a oprit ca să facă ceva pentru a putea să-și schimbe viața. Exemplul lui Zaheu este similar cu acceptarea fără rezerve din pasul 6, în care Îl lăsăm pe Dumnezeu sa-și facă treaba.
E penibil pentru un om care are o funcție importantă să se comporte într-un mod neadecvat principiilor general acceptate de viețuire. Ia închipuiți-vă dumneavoastră că l-ați vedea pe primar, pe premier, că se urcă într-un copac când trece un alai pe acolo, prin față; ar râde toată lumea de dânsul.
Zaheu era mai-marele vameșilor, era un om cu o funcţie foarte importantă în cetatea Ierihonului. Și, totuși, fiind el mic de statură nu s-a sfiit să se urce într-un copac pentru a putea atrage atenția Mântuitorului.
Nu s-a gândit la ce-o să spună oamenii despre cum se comportă el atunci când obiectivul lui era de maximă importanță pentru viața lui. Cine ia hotărârea de a-și schimba viața, în sensul de a se pune pe calea cea bună este necesar să meargă pe mâna lui Dumnezeu.
A-ți schimba viața asta înseamnă, nu a face ceva cu totul și cu totul ieșit din comun; înseamnă să fii pe calea pe care Dumnezeu ne-a dat-o, să trăim frumos, cinstit. Uneori vom fi evitați, ironizați la serviciu, batjocoriți, priviți cu superioritate, defăimați, dați deoparte dintr-un colectiv, dintr-un mediu.
Ni le asumăm pe toate acestea de dragul lui Dumnezeu? Este pentru noi mai important să ascultăm de Dumnezeu sau să ascultăm de oameni?
Să învățăm să fim mai statornici în hotărârile noastre, să nu ne intereseze așa mult ce spun alții despre noi atunci când suntem ferm convinși că ceea ce facem, facem spre slava lui Dumnezeu și că suntem în voia Lui.
Unul dintre paradoxurile existenței umane este că nu există nici un loc în care Dumnezeu să nu fie. Chiar dacă e normal să presupunem că El e mai preocupat de anumite părți ale vieții noastre decât de altele, Dumnezeu nu e nici pe departe atât de restrictiv ca noi.

Una dintre cele mai bune analogii pe care le-am întâlnit este că Dumnezeu e fascinat de noi – cine suntem noi și ce facem. Nici un detaliu al vieții noastre nu e suficient de mic pentru interesul Lui infinit.
De aceea este necesar din partea noastră să avem adânc înrădăcinată în ființa noastră Credința Fără Rezerve, cerdință pe care o vedem manifestată și la Orbul din Ierihon, un adevărat exemplu de stăruință și fermitate în credință.
Acest orb de la Ierihon, deși nu avea vederea a ochilor trupești, avea o vedere duhovnicească și anume vederea prin credință. Cu cât se apropria Iisus mai mult de el cu atât Îl striga mai tare în rugăciunea sa stăruitoare pentru că simțea puterea dumnezeiască din Hristos, puterea dătătoare de sănătate și viață.
De ce adesea Dumnezeu cere de la cei care-I solicită ajutorul, credința? Pentru ca omul să participe cu voința și dorința lui la vindecare, să fie împreună lucrător la ridicarea și schimbarea vieții lui, să simtă că iubirea lui Dumnezeu vine într-un vas pregătit, într-un suflet receptiv, într-un suflet care deodată cu vindecarea de boală trupească reface legătura duhovnicească cu Dumnezeu Izvorul vieții, al sănătății și al tuturor darurilor binefăcătoare pentru om.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți.
Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!