Pr. Radu Liviu Roșu: Sentimentul de inferioritate

Orice făptură care vine pe lume, chiar și bebelușii care sunt în fașă, spune medicul Alfred Alder, vor să aibă siguranță. Omul trebuie să simtă că stă pe picioarele lui și totodată că este recunoscut de alții. Dacă nu reușește ceea ce dorește, sau crede că nu reușește se naște sentimentul de inferioritate, care nu este ceva exterior, ci este un sentiment foarte profund.

Astfel, omul se poate chinui o viață întreagă, fără să știe care este cauza chinului său. Acest așa-numit sentiment – ”Patologia lui Adler ”, poate fi depășit doar prin alegerea corectă a direcției dezvoltării și progresării morale,  duhovnicești, psihologice, intelectuale, etc.

Acest sentiment este un rod al epocii noastre deoarece, viața, așa cum este acum, are un caracter concurențial. Structura și duhul societății de azi îl găsesc bolnav pe om la acest capitol. Chiar și cei care au sentimente de superioritate, tot de la sentimentul de inferioritate pornesc.

Este o temă serioasă, care-i tulbură și-i chinuie pe oameni. Este o problemă care lucrează în suflete și, de regulă, cei care o au nu o cunosc, nu o conștientizează, nu pot vedea concret ce se întâmplă, sunt doar târâți în această stare. Nu putem depăși sau nesocoti această problemă. Dacă vrem să ne cunoaștem sinele, să-l cunoaștem și din această perspectivă. De aceea trebuie să ne intereseze sinele nostru, să-l cercetăm ca să vedem cum stăm din punct de vedere psihic.

Când o persoană suferă de complexul de inferioritate, acesta se reflectă în anumite tipare comportamentale. Inferioritate este un sentiment destul de comun fiecărui individ. La un anumit moment al vieții, ne-am simțit inferiori față de colegii noștri de școală, de rude, de prieteni, etc. În timp ce pentru noi este posibil să fi fost un eveniment de o importanță minoră peste care am reușit să trecem, alte persoane pot dezvolta un complex de inferioritate major.

În principiu, complexul este o stare psihologică care își are originea în copilărie și care se manifestă și în perioada adultă dacă nu este recunoscut într-o etapă de dezvoltare anterioară. Cei care suferă constant de complexul de inferioritate își minimalizează posibilitățile și capacitățile și sunt sensibili la remarci.

Deși cunoaștem că omul este trup și suflet, ”zonele” lui sunt trei. Zona pur trupească, zona pur spirituală, în care sunt cuprinse cele ale sufletului, și zona în care sufletul și trupul conlucrează. Problemele psihologice se nasc undeva în această zonă de conlucrare a trupului cu sufletul, de aceea când sufletul suferă, suferă și trupul, și viceversa.

Din punct de vedere trupesc, omul face orice pentru sănătatea lui. Este necesar să facă și din punct de vedere psihologic ceea ce este nevoie, măcar pentru a ști ce i se întâmplă. Este necesar să facem tot posibilul ca sinele nostru să se vindece. Pentru bolile trupești, ne îngrijim la doctori, avem această sfântă datorie.

Însă, când la granița dintre suflet și trup, în funcționarea lor comună există stări bolnăvicioase, acestea nu trebuie trecute cu vederea. Nici aici lucrurile nu sunt absolute. Adică, cineva poate avea unele probleme psihologice, fără ca aceasta să însemne că dacă nu le depășește își va pierde sufletul.

Cu toate acestea omul este influențat spiritual dacă nu-și rezolvă aceste probleme. În zona spirituală omul nu trebuie să se lase la întâmplare. Este necesar să facă totul pentru a deosebi binele de rău, pentru a cunoaște voia lui Dumnezeu, pentru a-și cunoaște slăbiciunile, patimile, neputințele și să se abandoneze lui Dumnezeu.

Sentimentul de inferioritate începe din însăși ființa omului. Fiecare om care vine pe lume păstrează trăsăturile strămoșilor săi. Este o mare taină cum se moștenesc aceste trăsături. Alcătuirea psihică, trăsăturile noii făpturi, încă din pântecele mamei, și cu atât mai mult după ce se naște, sunt realitatea psihică pe care acesta o trăiește.

Așa cum unele organisme sunt predispuse a se îmbolnăvi, tot așa unii oameni, au o predispoziție spre sentimente de inferioritate. Odată cu creșterea copilului, crește în el și predispoziția despre care vorbeam, influențându-l negativ. Copilul nu înțelege ce i se întâmplă, are doar trăiri corespunzătoare: se stresează, se necăjește, îi este greu, dar cum să spună că este în urma celorlalți, că ceilalți îl necăjesc? Problema nu constă doar în poziția pe care o au ceilalți copii față de el. Problema este ce se întâmplă în sufletul ui când se joacă. Cum trăiește toate acestea în adâncul sufletului său? Are o stare care îl face să nu fie ca ceilalți copii, fără să conștientizeze, fără să poată explica logic, sau are sentimentul că ceva se întâmplă în cazul lui, ceva ce nu se întâmplă și celorlalți copii?

Cele mai multe dintre aceste trăiri sunt chinuitoare, sunt stări interioare adânci, presante, pe care nu le poate ține în conștient, nu le poate asimila, ci le îndepărtează. Le îndepărtează și le adaugă în subconștient. Acolo se adună trăiri, dacă nu din pântecele mamei sale, sigur din clipa când se naște. Și cu cât copilul crește, cu atât mai multe trăiri se adună înlăuntrul său.

Copiii expuși unor astfel de situații vor căuta mai târziu în permanență aprobarea celorlalți și se vor simți neajutorați la orice încercare de a face ceva pe cont propriu.

Există oameni care au învățat să admită și să depășească problemele pe măsură ce s-au maturizat, dar sunt oameni cărora li s-au adus aminte mereu de limitele lor ca rezultat al autorității parentale sau a presiunii exercitate de un grup. Limitările pot lua forma unor aspecte fizice, răspunsuri emoționale și anumite abilități personale.

Cei care suferă de complexul de inferioritate se retrag din activitățile sociale. Simt nevoia constant de a-și dovedi că sunt mult mai pricepuți decât ceilalți ca să-și umfle stima de sine.

Pentru orice tip de eșec vina va fi dată pe factori externi, precum ghinionul, compania proastă sau pe mediul înconjurător în general. Nu sunt capabili să admită că eșecul a apărut din cauza unei greșeli pe care ei au făcut-o. Universul, și chiar Dumnezeu, sunt responsabili pentru eșecul sau nenorocirea lor.

Prezintă o sensibilitate extremă la complimente și critici. Nu răspund prea bine nici la glumele nevinovate. La fel se întâmplă când se face un comentariu nevinovat sau o remarcă. Ei o vor lua în mod personal.

Le este frică să încerce ceva nou pentru că le este pur și simplu teamă să nu greșească și să fie mustrați după aceea. Dacă bănuim că cineva sau chiar noi, prezentăm asemenea simptome, înseamnă că este necesar să săpăm mai adânc în ființa noastră pentru a afla cauza.

Și totuși, cum se vindecă acest complex?

Ceea ce-l vindecă pe om este adevărul despre sinele său, lumina adevărului, care este Dumnezeu.

Sentimentul de inferioritate pornește, după cum am menționat din însăși ființa omului. Unul îl are mai mult altul mai puțin. Are de a face cu trăsăturile moștenite, are de-a face cu alcătuirea psihică. Mai târziu contribuie factorii externi.

Soluția vine din căutarea adevărului, din afirmarea lui, din spusul lucrurilor pe nume. Prin ignorarea simptomelor și minimalizarea lor nu există rezolvare acestui complex.

Ceea ce este important, însă, este să ne străduim să cunoaștem adevărul și să le privim pe toate ca făcând parte din planul lui Dumnezeu cu noi – ”Nimic nu este întâmplător!” Este necesar să conștientizăm faptul că acest complex nu poate fi depășit peste noapte. Este nevoie de timp pentru a ne recâștiga stima de sine pierdută și pentru a vedea viața într-o lumină diferită. Este necesar în această privință să avem o gândire pozitivă.

Discernerea Binelui de Rău este o altă metodă prin care depășim acest complex. Autoevaluarea și comparația sinelui cu el însuși sunt mult mai importante decât compararea persoanei cu alți oameni. Este necesară în această ipostază să aibă un îndrumător , care să le încurajeze să își vadă calitățile și să continue să se dezvolte pe marginea lor. Este necesar acest lucru deoarece aceste persoane să-și dea seama și să-și amintească singure că nu sunt atât de proaste sau incapabile precum gândesc.

Acceptarea este o altă metodă de a depăși acest complex. Cu cât persoana care suferă recunoaște că are o problemă cu atât șansele cresc. Recunoașterea marchează începutul schimbării. Acceptarea include și faptul că fiecare este unic. Acest lucru poate dura ceva timp, dar cu timpul i se va întipării și-i va aduce o schimbare pozitivă.

O altă metodă este evitarea. Este vorba de evitarea acelor persoane care scot în evidență inferioritatea. Acest pas nu se referă la acele persoane care sunt percepute ca o amenințare, ci la cele,  care în mod constant au intenția de a pune la pământ pe cineva, să-l facă să se simtă prost sau care au tendința naturală de a acționa așa.

Acest tip de evitare poate fi urmată până cel puțin persoana în cauză își recapătă stima de sine și se simte destul de capabilă să se descurce cu astfel de indivizi.

După cum bine se poate observa, sentimentul de inferioritate nu ocolește pe nimeni, ci, într-o formă sau alta ne afectează pe noi înșine, relațiile inter-umane, ba chiar relația personală cu Dumnezeu.

Pentru persoanele dependente, acest sentiment este de-a dreptul devastator, deoarece, boala ependenței afectează în primul rând stima de sine, stimă care alimentează sentimentul de inferioritate, de aceea în terapie și nu numai auzim adesea expresii gen: ”Nu sunt bun de nimic!”, ”Sunt ultimul om!”, ”Nu mai merită să trăiesc!”, Etc.

Viața, însă, este o poveste scrisă de Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, de aceea

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți.

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!